La Romică... La Spitalul Floreasca din București între atâtea inimi bolnave și cu un dor mare de a-l regăsi pe cel care a dat de multe ori viață, optimism și bucurie Cenaclului Lumină Lină... Adică, pe Romică...
Al ajuns la ora 17.30. Domnul doctor Munteanu Codruț, prietenul cenaclului din București, a delegat pe domnul director Simionescu de la Clinica Munposan ca să ne fie gazdă și însoțitor în marele spital bucureștean...
Am intrat cu inima bătând puternic. Am urcat preț de cinci etaje, până la camera 510 acolo unde l-am găsit întins pe pat pe colegul nostru Romică. M-am emoționat puternic, l-am salutat și ne-am îmbrățișat cu drag... Între timp, datorită Maicii Domnului, Romică fusese mutat din Salonul de Reanimare, aici la camera 510... Atmosferă searbădă de spital cardiologic. Bolnavi livizi la față, oameni cu suferințe mari, ajunși în acest loc mai ales datorită necazurilor. M-a izbit chipul lor trist și gânditor...
 |
| La Romică... cu zâmbet... |
Romică în schimb mi-a zâmbit cu drag. S-a bucurat enorm de mult de venirea mea, de gesturile colegilor de la Sibiu, despre care a auzit că s-au rugat puternic pentru însănătoșirea sa. I-am spus cuvinte de încurajare și i-am cerut să lupte cu zâmbet pentru viață. Să-și pună nădejdea numai în Dumnezeu și în Maica Domnului. Deasupra capului său era Icoana Bobotezii, semn că totul poate reîncepe de la capăt. Și o viață nouă și o inimă nouă...
- Cum e Romică? - l-am întrebat...
 |
| Romică cel biruitor.... |
- Am dus cinci zile infarctul ăsta, fără să știu nimic... Era mort, s-a făcut o gaură în inima, era crepată, dar un cheag de sânge ajuns acolo m-a salvat... Pur și simplu acest cheag a acoperit golul... În ambulanță m-am rugat să mă aducă aici, la Spitalul Floreasca, și am auzit prin radio cum s-a răspuns afirmativ la cererea medicului ambulanței... Acum sunt bine... Trăiesc... Mulțumesc de gesturile voastre...de micile atenții...de tot...
- Ce-ți dorești în afară de sănătate?
- Să-mi văd colegii din cenaclu, să mă reîntâlnesc cu ei...sâ cântăm... să fim mereu împreună...
-Crezi că o să mai poți?
- Vai Doamne, dar cum nu... Mergem împreună... Până la capăt... Veseli și cu optimism... Vă sunt recunoscător de rugăciuni, de ce ați scris pe blog...pe Facebook... de tot...
Și astfel am revăzut din nou zâmbetul acela frumos și plin de candoare creștinească Romică trăiește. Este vesel și e bine... Slavă lui Dumnezeu pentru toate...
GÂNDURI PE DRUMUL SPRE BUCUREȘTI -JURNAL ÎN DRUM SPRE ROMICĂ...
Acum o săptămână eram la
Ploiești... La concert... Acum sunt pe drum către Spitalul Floreasca din
București. Scriu la laptop fiind foarte îngândurat. Merg spre Romică, ca să îl
văd, să îi simt pulsul inimi, a sleitei sale inimi...
Acum o oră am vorbit cu el la
telefon. Incredibil: râdea! Mi s-a părut fantastic lucrul acesta.
Marius Buta,
colegul și fiul meu duhovnicesc, de la volanul mașinii a fost plăcut surprins
de optimismul lui Romică. De fapt, parcă nouă tuturor ne-a trecut de greu. De
care necazuri mai poți oare să te plângi când Romică zâmbește din salonul de
renimare. Și noi, aceia cu o oarecare sănătate mai bună, ce mult ne lamentăm
în fața unor situații de doi bani...
 |
| Cu ochii și inima spre prieteni |
...
 |
| SPITALUL FLOREASCA |
Mă gândesc că numai așa ne putem arăta iubirea. La greu.
La bine suntem toți laolaltă. La mese, la un pahar de vorbă sau de vin, la
cântec, la zile aniversare. La greu, când unul este bolnav inventăm scuze,
inventăm dureri, inventăm ne cazuri.
Mă temeam aseară că aș putea
ajunge într-o situație asemănătoare și cât de greu ar fi ca “prietenii’ sau “cei dragi” să îmi
trimită doar o vorbă și atât... am trecut și eu prin erori în viață, prin
situații limită și abia atunci mi-am dat seama că “prieteniile” sunt de multe ori doar o amăgitoare poveste.
La greu oamenii nu mai pot fi lângă tine. Se menajează, nu vor să se complice,
nu pot să țină pasă cu durerea ta.
…
Felicit pe colegii din cenaclu care au fost
solidari în mod practic și spiritual cu necazul lui Romică. Un sms sau un like
pe Facebook e ușor de dat. O rugăciune, un acatist, o stare de iubire e însă
foarte greu de realizat. Aici se văd marile caractere. În situații limite. Cei
care se rup din ei, din egoism, din vicii, spre a fi părtași iubirii. Și așa e
bine plăcut în fața lui Dumnezeu.
…
 |
| ora 19... O rugăciune la Măicuța... |
București. În loc să vin la un concert cu
cenaclul nostru, acum îl caut pe Romică într-un salon de reanimare. Ce tristă
soartă pentru el. Ce încercare amară pentru mine. Drumul spre București, mi-a
fost mai lung decât cel din Germania. Pentru că în drumul spre Germania exista
în mașină un Romică, care a făcut să nu ne despărțim unii de alții sufletește
și să avem inimile aproape. Of, iarăși vorbesc de inimi… Bietele noastre inimi.
Bolnavele noastre inimi.
