"DE LA BOALA TRISTEȚII LA LACTOZA DIN BISCUITE"
M-am gândit mult până să scriu acest articol. M-am gândit în primul rând la mine, pentru că mă regăsesc eu însumi în el. De fiecare dată când pierd ore din viață fără să fac nimic. Așteptând o minune, un semn divin, o împlinire. Îmi dau seama că greșesc și că poate orele vieții îmi sunt numărate și eu ard de multe ori timpul de pomană. Nu am vrut să vorbesc de nimeni altcineva;la ce folos. Nu am puterea de a înfrunta fixațiile din mintea celor care cred că fac bine prin ceea ce fac.
În fapt, lumea de azi mă deprimă tot mai mult. Tocmai prin deprimarea ei expresă. Prin neeimplicarea ei, prin felul în care semenii își tatonează viața și își caută fericirea nemișcând de fapt un deget pentru aceasta. Prin faptul că lumea a pierdut sensul muncii și a bucuriei. O lume de oameni cu care mă înconjur și cu care mă intersectez de multe ori zilnic. Lume a mea, viață a mea și pretinsă LUME A CREDINȚEI. Nu sunt însă notarul ei, am propriile mele cusururi, defecte, speculații ieftine, păreri greșite, așa că despre ele scriu. Cine vrea să învețe să o facă. Cine nu, treaba lor și așa mai sunt încă multe zile de piedut. Sau, cine știe?
