Prejmer, de Ziua
Romaniei!
De Ziua
Națională a României, Cenaclul Lumină
lină
și-a programat două spectacole, lucru temerar, dar nu imposibil de realizat,
ceea ce s-a și întâmplat, după drumul de la Sibiu spre localitatea Cristești –
județul Mureș, la finalul spectacolului, am luat cap compas Brașovul, mai
precis îndreptându-ne spre țara Bârsei, poposind în localitatea Prejmer, unde am fost întâmpinați cu mult drag de locuitorii acestei așezări,
întâmpinați de Șerban Tudorică
Constantin – Primarul acestei comune. La Casa de Cultură ne-am instalat
stativele, ajustând microfoanele după înălțimea fiecăruia dintre noi, asistând
la un scurt program artistic susținut de grupul tinerilor dansatori ai
ansamblului folcloric ”Izvoarele Prejmerului” din preambulul concertului
cenaclului. Prilej de mândrie pentru
întreaga comunitate fiind prezent primarul acestei comune, consilieri locali,
oameni de cultură, preoți, un numeros public. Am intrat în forță dând glas,
înțeles vibrant acelor cântece patriotice care au darul să răscolească
suflete, sentimente din păcate ținute
sub obrocul anilor și-a vremurilor, nu întotdeauna propice aducerilor aminte și
a mândriei de a fi român. Sunt cântece pline de înțeles și nezăgăzuite care prin curgerea lor asemenea
apelor izvoarelor de munte, limpezesc ceruri,
mai degrabă ceruri ale inimilor însetate de iubire de țară, cântece naționale
care vor rămâne peste veacuri drept mărturie unor momente istorice încărcate de
sacru a întreg neamului românesc. Așa cum spune părintele Cătălin Dumitrean – purtătorul de grijă a cenaclului, multe se vor
uita, așa cum atâți politruci ce și-au înavuțit interesele, tot așa cântecele
de duzină, manelele, făcăturile folclorice vor trece precum norii ploilor, dar niciodată nu vor fi uitate cântecele patriotice,
ele vor rămâne impregnate în memoria celor ce iubesc țara..
Acestea fac parte din patrimoniul fiecărui român și sunt
transmise din generație în generație, precum însăși cuvântul preacurat de mamă
și țară. Această bogăție sacră face
parte din patrimoniul fiecăruia dintre noi, fiind scrisă cu sânge și jertfă prin faptele de glorie atâtor eroi, precum
flamura tricoloră, stindard purtat cu
cinste și demnitate în atâtea lupte, vremuri și fapte de glorie care ne-au
lăsat drept moștenire însăși menirea noastră, de oameni pașnici,
iubitori de pace și statornicie. Doina
lui Eminescu a fost recitată atât de pătrunzător de mai tânăra elevă Alexandra, prin vers duios cuminecând ochii plini de lacrimi multora mame
aflate în sala de spectacole. Acest poem are istoria lui, așa cum ne spune
părintele Doru Gheaja, cel care de
curând pentru meritele aduse neamului românesc a i-a fost conferită Crucea Șaguniană pentru celrici, cea
mai valoroasă și importantă distincție a
Mitropoliei Ardealului, primită din mâna Înalt preasfințitului Laurențiu
și Mitropolit al Ardealului, cel care a fost martorul acelor vremi, făcând parte din cenaclul Flacăra. Poezia a fost
recitată pentru prima dată la Reghin, în anul 1984, în vremea regimului comunist, demers prin care poetul Adrian Păunescu, în calitatea sa de
conducător al Cenaclului Flacăra, a
obținut aprobare de la mai marii comuniști, ca acest poem sacru, să poată fi
auzit de mulțimea de români,lucru întâmplat într-un spectacol ce s-a desfășurat
pe timp de iarnă în incinta stadionului aflat în construcție de la Reghin.
Poemul acesta va dăinui cum imaginea poetului Eminescu, rămânând peste
veacuri drept mărturie unor vremuri ce
au creat istorii, ne va fi liant de îmbărbătare generațiilor viitoare, în care
iubirea de neam și de țară este asemuită înseși
vieții noastre pe pământ, arătându-ne calea de urmat ”De
la Nistru pân la Tisa/Tot românul plânsu-mi-sa/Că nu mai poate
străbate/De-atâta singurătate/Din Hotin și pân la Mare/ Vin Muscalii de-a călare/De
la Mare la Hotin/Mereu calea ne-o ațin/Și Muscalii și Calmucii/Ce nu știu
puterea crucii/Și nici Nistru nu-i îneacă/ Săracă țară săracă” Dorul nostru de Eminescu va rămâne
veșnic aprins precum o candelă vie de strălucire solară, în memoria și neuitarea
noastră, a marelui poet. Mai apoi cântecul, vocea plină de farmec și mângâiere
a tinerei Dominique Simionescu, pare atât de plăpândă precum un ghiocel în
mijiri primăvăratice și totuși câtă forță, câtă trăire! Interpretând cântecul
”Pentru ea” versuri de Ion și Doina Aldea
Teodorovici ”Pentru ea la Putna clopot bate/ Pentru ea
mi-i teamă de păcate/Pentru ea e bolta
mai albastră/Pentru limba, pentru limba noastră” La rându-mi am recitat un poem pe care l-am scris cu
obidă și amărăciune, arătând tristețea și singurătatea omului rămas singur, odată cu pruncii ce s-au dus, luând calea străinătățurilor în căutare de bine, deoarece aici la noi, în
vremea acestui prezent tot mai incert, mare parte dintre cei care conduc
destinele tot mai decimatului popor Român, își văd în continuare de furăciuni,
de parcă dreptatea Lui Dumnezeu nu i-ar mai ajunge din urmă, decât îndestularea
lor ”hapsânică” și de nestăpânit, și-a
celor în haită cu ei.
De aceea cântecele noastre sună a deșteptare de țară,
poate așa, se va deștepta întreg poporul român prin acea dragoste
neoprită,poate doar așa acei neromâni ăși vor întoarce fața hulpavnică înspre ei înșiși, știind, oricât și-ar dori
unii sau alții să moștenească pământul, la final de viață nu vor avea nicio
izbândă și nici pământul și bogățiile lui, nu le vor moștenii, ci o cruce uitată sau poate nici atât la
căpătâiul unei movile de pământ îmbrobodit cu scaieți și o uitare cât cuprinde
nemărginirile cerului, trăind într-o lume
pusă pe jaf și depărtare de Dumnezeu, că de rușine de oameni nici vorbă.
Vasile Luca
