Te cheamă Hristos la închinare, îți trimite vorbă prin atâtea ocazii dar tu omule nu te prinzi. O lași ”pe altădată” fără a respinge în principiu proiectul. Îți ai propriul tău Hristos, ți-ai conceput propriile tabieturi de rugăciune, dar numai la ”colectivitate” nu te trage inima, vezi Doamne că ”lumea e bârfitoare și rea”...
O viață adevărată poartă girul duhovnicului în toate. Dacă ai duhovnic întreabă-l ce trebuie să faci. Du-te frumușel la spovedanie, pune-te în genunchi, ia-ți un carnețel și notează răspunsul la toate întrebările ce ți se pun sau le pui chiar tu însuți. de exemplu ce întrebări nu trebuie ca să ocolești: Dacă cineva te ”irită”, întreabă-l pe duhovnic cum să ”scapi” de acea persoană sau cum să o primești. Dacă altcineva îți dă ”idei” care contravin vanității tale, întreabă-l pe părintele tău cum să te ”agiți”, cum să te mânii” sau cum să accepți pur și simplu sfaturile mai bune. Vei primi răspunsuri uluitor de ”ciudate”, care se vor contrapune faimosului tău ”eul” dar care te vor ajuta să fi smerit. ”Ciudățeniile” acestea vor fi pasul tău înainte, mai ales că unii cred mereu că ”aproapele” este acela care-i face să bată pasul pe loc în devenirea lor duhovnicească... Alt ”eul”, acoperit de perdeaua presupusei” evlaviii”...
O singură categorie este exclusă de la duhovnicie. Sau mai
bine zis dacă vine la părintele acea categorie vine degeaba. Este categoria
celor care niciodată nu greșesc. Cum verificăm dacă facem parte din acea
categorie, e simplu. Să presupunem că cineva vă arată o greșeală. În maxim două
fracțiuni de secundă veți reacționa că nu dumneavoastră ați greșit, vă veți
găsi scuze, ba chiar veți spune că tocmai cel care vă spune a fost inițiatorul
greșelii. Că viața, aproapele, vremea, soarele și uneori luna v-au adus în
starea această, că de fapt sunteți o victimă a ticăloșiei altora etc. De aici
mai departe nu e loc de Hristos, de pocăință, de rai, de nimic... Tocmai a
început infernul...
