A fi liber în Hristos înseamnă a iubi. Iubirea este un fir nesfârșit de iertare și împăcare cu toată lumea. Un ghem de bunătate care se desface din inima mea. Și constat, după patru decenii și după două decenii de preoție, că cele mai bune ofrande aduse cerului nu au fost nici bisericile și mânăstirile ridicate, nici sutele de vieți ce le-am așezat pe drumul mântuirii, nici miile de poezii scrise, nici multele cărți cu vorbe meșteșugite, nici alte reușite care dau mulțumire la capăt de drum condiției de a fi preot, căci cel mai mult m-am înălțat în viață atunci când am știut să iert, să rabd și să iubesc...
Dacă în numele zidirii lucrurilor sfinte, pe care le edificăm, vom sacrifica fericirea altora, atunci să știți că niciodată nu l-am văzut pe Hristos!
SUFLET BUN
Îți pierdusem fața, ochii tăi Măicuță,
M-am rugat o noapte iarăși să te văd,
Mi s-a frânt icoana, aici, pe măsuță,
Și-am crezut că vine iarăși un prăpăd.
Temerare lacrimi, nu au vrut să iasă,
Oare ce le ține, dincolo de vis,
De ce câteodată simt un dor în casă,
Parcă rugăciunea îmi iasă din abis.
M-am luptat cu stele, am vrut să fac bine,
M-am crezut năvalnic, m-am zbătut în toți,
Dar de-o vreme Maică, doar un gând îmi vine,
Să îmi las iertarea pe la mii de porți.
Unde îți văd chipul, curge cu blândețe,
Sfintele Icoane ce te poartă ard,
Și a ta iubire vine să ne învețe,
Să vărsăm pe suflet mirul cel de nard.
Noi suntem pastelul, poate iconarii,
Ce-au pictat pe inimi punți la vreme grea,
Dar mai bine îmi este ca să treacă anii,
Și să vină clipa când te voi vedea.
Nu există totuși
nicio fericire,
Dincolo de aceea de a fi mai buni,
Mila împăcării să ne fie fire,
Și icoane sfinte ca la cei străbuni.
Și de aceea Maică, nu lăsa pe cale,
Deznădejdea tristă să îmi fie veac,
De-o fi să se spargă și un deal , și-o vale,
Eu, întru răbdare, voi găsi un leac.
Astăzi își văd chipul pe o sticlă lină,
Dulce închipuire a raiului ceresc,
Mâine, după moarte, desfrunzit de vină,
O să-ți spun în față: Maică, te iubesc!
