VIS DE UNIRE
Dacă regret ceva, să știți că aș fi vrut,
Să fiu atunci la Alba, cu mama și cu tata,
De acel 1 decembre, măreț, să fi avut,
Și parte și speranță, dar alta mi-a fost soarta.
O mie nouă sute și încă 18 ani,
A fost timpul de slavă, de rugă și onoare,
În care noi românii, cu sânge și elan,
Am scris pe arme frânte: Vrem România Mare!
Acum la Luduș, însă, simt sânge de erou,
Și da, e poate astăzi, altfel de sărbătoare,
Mi-e greu, îmi pare totul și vechi, și trist, și nou,
Dar încă am nădejde
de România Mare.
De ce nu-ți ți măsura, îmi spun cei mari de azi,
Nu vezi că nu se poate, că am pierdut unirea,
Că nu are rost poete, de țară să mai arzi,
Și neamului tău fraged să-i aperi nemurirea.
la Alba, doar stindarde, mincIuni, festine seci,
Nu va mai fi vreodată, în toate România,
Cât frații ei de-un sânge își fac din ceartă legi,
În Alba, da în Alba, e stinsă veșnicia.
Îl vezi pe Avram Iancu, pribeag în țara lui,
Mai moare într-o poartă, cu fluierul de jale,
El Crăișorul nostru, e azi al nimănui,
Și Horea rătăcește pe-o roată și pe-o cale.
Și Doamne, câtă ură, și vai ce neam trudit,
De patimi, de invidii, de triste execuții,
În lacrimile morții noi iarăși ne-am sfârșit,
Armata dezbinării își leagă-n frâu recruții.
Venim aici la Luduș, venim că nu avem loc,
În Alba seculară, sunt prea multe imperii,
Și dragostea de țară e pentru unii joc,
Ni s-a făcut rușine de patria tăcerii.
Venim cu toți la Luduș, că doar aici putem,
Să spunem ce ne doare, să ne vărsăm speranța
Că într-o zi românul, va spune: Nu mă tem!
Vreau România Mare! Trăiască cutezanța!
Și țineți minte oameni, tot ce ați auzit,
Nu e o doar o baladă în flacără de fire,
Ci visul nostru simplu, și chiar desăvârșit,
De-a ști că România mai crede în UNIRE!
