TESTAMENT

(POEM SCRIS DE PĂRINTELE CĂTĂLIN DUMITREAN, ASTĂZI, SÂMBĂTĂ, 30 IULIE 2016)

Și după atâta trudă și suferință sfântă,

Ardealul meu rămâne spre ceruri un pridvor,

Păcat că moții astăzi nimic numai cuvântă,

Stă țara resemnată și  plângem mut de dor.

Iar dorul e durere, căci noi n-avem o lege,

Să ne păstrăm ființa și bruma de avere,

Mereu umili în toate, tradiția se șterge,

Păcat, păcat că de țara în care curge miere.

Mă uit și văd colina, îmi vine să fac larmă,

Cum să o împart cu alții, cu venetici hoinari,

Dar nimeni nu mi-aude a pătimirii zarvă,

Și-n timp ce cânt de țară, sporesc toți cei avari.

Și-am fost și în Moldova,și- în Țara Muntenească,

Am spus că nu e simplă problema de Ardeal,

Că vai, de toți depinde problema românească,

Aceea de a răspunde de cel din urmă deal.

Știm aurul e aur, dar nu mai are suflet,

Când munții noștri ageri stau arendați la hoți,

Iar Bucureștiul minte și are un nod pe cuget,

Trăgând din nou Ardealul pe alte mii de roți.

Și m-am pornit prin țară cu zece inimi bune,

Colegii mei de cântec, și ei sătui de toți,

Și ce-am avut pe suflet noi am putut am spune,

Că ne-ajuns cuțitul la piele și la os.

Of frații de oriunde, nimic nu vor să audă,

Să nu le stric odihna și traiul de omizi,

Spun ei, că soarta țării nu e așa de crudă,

Probleme sunt simple, soluțiile sunt mici.

Putem să vindem totul, ne va rămâne apa,

Apoi vom da și apa, și aerul din munți,

Ne va rămâne focul, apoi vom stinge vatra,

Și vom pleca prin lume, să redeschidem punți.

Condiție umană și totuși românească,

O sfântă lașitate profundă de Carpați,

Cine ți-a dat un nume și haină omenească,

De ce ai frânt iubirea și pacea dintre frați?

Vedeți, eu cânt Ardealul, ca stare mea de spirit,

În care în durere vorbește Dumnezeu,

Și plâng pe cei ce uită de liniile unirii,

Când nimeni nu ne-ajută și  am ajuns la greu.

Cenaclul meu respiră, pe muribunzi nostalgici,

Iar oxigenul nostru vi-l punem în plămâni,

Să vă treziți din noaptea în care stați amarnici,

Voi ce ați pierdut lumina, voi, frații mei români.

Și dacă mâine poate, așa va fi să fie,

Să beau paharul luptei până la fund, amar,

Aș vrea ca a mea minte, nimic să nu mai știe,

Precum Avram Iancu să înnebunesc în har.

Și-n Apuseni pe o prispă, cu fluierul pe tâmplă,

Să-mi curgă sânge tragic, de om și de român,

Să nu mai știu în lume nimic din ce se întâmplă,

Dar cu Hristos în lacrimi de țară, să rămân.