Pentru prieteni, cu ocazia Sfântului Ilie, am revenit în poezie... O Icoană superbă și românească mi-a dat iarăși șansa scrisului... Priviți deci și Icoana...
Creație
Lângă un brad, pe Dumnezeu să-l vezi,
Iar El să-ți pună fluturi peste rană,
Să-înveți să plângi, să crezi și să pictezi,
Chipul Măicuței Sfinte din icoană.
Culorile să curgă, blând izvor,
Și pensulă să-ți fie doar iubirea,
Din ochii Născătoarei, ca un dor,
Să-ți primenești și lacrima și firea.
Numai aici, în munții sfinți de har,
Mai trece Dumnezeu ca pe o hartă,
Pe o cărare, pasul Său cel rar,
Pășește blând și toate ni le iartă.
Ușor, ușor, Icoana prinde chip,
Maica și Pruncul se privesc cu milă,
Nimic sfârșit, e totul infinit,
Pământul s-a desprins din orice silă.
Că lumea se pictează însăși ea,
În fiecare zi sub vis de munte,
O știm și o aflăm în vreme grea,
Icoanele ne fac spre cer o punte.
Și dacă boala vieții are leac,
Vă scriu pe rețetar un sfat de cuget,
Oricând pictați sau vă rugați prin veac,
Icoana Născătoarei prinde
suflet.
De la noi
Fir de iarbă, dulcele meu dor,
Mamă, tată, frate de iubire,
În Ardeal mi-e ultimul fior,
Și din deal eu mi-m făcut o fire.
Făt-Frumos se întoarce între noi,
Și vreo Cosânzeană îi coase ia,
Neamul nostru a început din doi,
Dumnezeu și mama, România.
Caii din coline prin a grai,
Lângă garofițe spun poeme,
Oile ne cântă pe la nai,
Stihuri ancestrale- pământene.
Bivolii cei leneși ne privesc,
Ochii lor sunt stele căzătoare,
Vitele a inimă doinesc,
Lacrima iubirii ce ne doare.
Firul meu de iarbă, pui stingher,
Ocrotit de palme risipite,
Îmi întinzi o scară către cer,
Din speranțe viu înveșnicite.
Iar cum toate pleacă și rămân,
Și mai regăsim un dor pe masă,
Vă salută pașnic, un român,
Ce-a iubit doar iarba de acasă.
