DE CE AVEM FRICĂ?

   Am avut de multe ori această întrebare și prea puține răspunsuri credibile. Dar în sfârșit, citindu-l pe Sfântul Ioan Scărarul am înțeles de ce îmi este uneori frică. Și sfântul spune așa:
SUFLETUL MÂNDRU CARE SE BIZUIE NUMAI PE SINE ÎNSUȘI ESTE SCLAVUL FRICII,  EL SE TEME ȘI FUGE LA CEL MAI MIC ZGOMOT ȘI LA UMBRE...

   Așadar, tot mândria personală e vina tuturor relelor. Și a poftelor și a slavei deșarte. Căci un om ce caută gloria și împlinirea personalității, riscă totul. Și cum viața noastră începe întotdeauna sub semnul dorinței de a fi CINEVA, slava deșartă se așează ca un pui de șarpe, exact în adâncul inimii. Anii trec, iar șarpele crește în lungime, în viclenie și în zbucium. E flămând, e dornic de performanțe, de realizări, de achiziții materiale, de scaune înalte și de recunoaștere din partea lumii a valorii sale...

    Așa începe frica... Cu cât crești în ochii oamenilor, te temi de alți oameni. Cu cât primești un dar, ți-e frică ca altcineva să nu ți-l fure. Cu cât acumulezi averi, excluzi orice părtășie cu milostenia... Așa era și Zaheu vameșul... Evident, mai înainte de a se sui în sicomor... Plin de slavă deșartă și de frică...

     Și tot Scărarul, ne spune undeva: 
CÂND CINEVA CADE DIN MĂSURA CHIBZUIELII, DEVINE ATÂT DE FRICOS, CÂT ȘI ÎNDRĂZNEȚ ( a se citi: tupeist) CĂCI SUFLETUL SĂU ESTE SLĂBIT. OMUL CÂND PIERDE ECHILIBRUL INTERIOR, NU SE MAI CUNOAȘTE PE SINE ȘI CADE ASTFEL ÎN EXTREME...

De aici, trageți dumneavoastră concluziile...

Părintele C.