 |
| La Borșa... |
 |
| Părintele Ioan Vidican |
...
Părintelui Vidican îi port acum amintirea. L-am uns cu mir de la Sfântul Efrem cel Nou și l-am întinerit în moarte. Parcă a zâmbit... Mi-am adus aminte de serile de mai, când venea în sesiune la Cluj, iar eu îl găzduiam în micuțul apartament din cartierul Mărăști. Stăteam serile în balcon și repetam cu voce tare la canoanele și dogmele sfinților Părinți. Era ca un copil docil și entuziast. Și Doamne, ce frumos era...
Acum pare el însuși o umbră. Pe umerii unui sfânt sau pe
inima noastră. O umbră care ne răcorește tristețile. Mi-aș fi dorit să mai ajung
cu cenaclul pe la Arcalia, acolo unde oamenii, am constatat chiar ieri lucrul
acesta, nu ne-au uitat. Cenaclul Lumină Lină, micul batalion de iubire și de
jertfă națională. Și poate că așa,
speriată de cântece moartea nu l-ar mai fi prins...
 |
| La Ploiești |
UMBRA
În mireasmă de cer și în timp de cristal,
Pe o frunză stă umbra și tăcerile plâng,
Sub o cruce de nuc, pe un deal din Ardeal,
Aș dori într-o zi ca un dor să mă strâng.
Umbra mea, umbra mea, după tine alerg,
Nu te văd, nu te strig, dar te caut sfârșit,
Și aș vrea de pe drum să te înalț, să te șterg,
Că mi-ai fost nenoroc
sau un înger smerit.
Când mi-e bine, aud vești că raiul e mic,
Când mi-e greu, câte-un har mă ajută să zbor,
Și absurd, tulburat, parcă-mi sunt inamic,
Vai, presimt un fior, și de umbră mi-e dor.
Dar, ce lucru ciudat, umbra mea, s-a topit,
Unii spun, că de mult ea s-a scurs în pământ,
Ca să-mi fie de leac, în dureri s-a sfârșit,
Și prin rai a ajuns, umbră nouă de sfânt.
