Am scris gândindu-mă că sunt pe ducă ultimii țărani români, că românii, și ardelenii, și poate și făgărășenii autentici sunt din ce în ce mai puțini... Și poate că de aceea ni-i dorim foarte mult pe cei vechi... Pe aceia care mergeau cu carul la Mânăstirea Sâmbăta să-l audă pe Părintele Arsenie Boca, vorbind ca un profet din altarul de vară al schitului...
Mi-e dor de făgărășenii care s-au dus să apere cu arma în mâini Munții Făgărașului... Nu pentru pătule, nu pentru pogoane-cum scria Radu Gyr-, sau pentru a face bani și a fi moderni... Nu...ci pentru văzduhul cel liber al României Eterne...
Mi-e dor și știu că duminică voi fi pe urmele lor... Nu știu ce am să găsesc, dar știu că scriind poeme, eu stau de fapt laolaltă cu ei... Cu dușii și cu toți cei sfinți... Frumoșii noștri sfinți români...
Părintele Cătălin
Când nu mai ai ce cere, de la această lume,
Și-ai vrea să fi un pustnic de rugă și suspin,
Tu lasă-ți ce te leagă, de funcții și de nume,
Întoarce-te acasă, la Făgăraș, puțin.
Întoarce-te la mama, la tata, sau în sine,
Bunicii te așteaptă pe bancă, pe la porți,
Și cât e Făgărașul, mai e în țară bine,
Mai sunt povești de suflet, de milă și de dor.
Când vor pleca bătrânii, în patria cerească,
Tu vei ajunge singur, un lut ce zboară greu,
Atunci vei înțelege durerea omenească,
Și ce înseamnă totuși să fi cu Dumnezeu.
Dar Făgăraș nu este orașul cu himere,
Ci satele măiastre, stinghere la răscruci,
E locul unde veșnic credința nu va piere,
E țara de iubire și a sutelor de cruci.
Întoarce-te acasă și precum se adună valul,
Aici la poarta casei se întorc cei mai cuminți,
Și sus, la Brâncoveanu, se adună tot Ardealul,
În Mânăstirea păcii și a rugilor fierbinți.
Bine-ai venit străine, pribeagule, române,
La Făgăraș, acasă, e bine și frumos,
Dar hai, că-i pusă masa, cu brânză de la stâne,
Poate în seara asta, sosește și Hristos.
