Pe peretele
unui vechi castel, spune o legendă, stătea atârnat în cui un
instrument muzical
vechi, prăfuit, dezacordat. Nimeni nu se pricepea să cânte la el, şi în pofida
tuturor strădaniilor, nimeni nu izbutea să scoată din el nici măcar un sunet.
Odată, un călător a ajuns la castel şi, văzând acel obiect atârnat în cui, l-a luat,
l-a şters cu grijă de praf şi l-a acordat cu delicateţe. Strunele care tăcuseră
atâta amar de ani au prins din nou glas, şi de sub degetele străinului s-au
revărsat sunete răpitoare, care pătrundeau până în adâncul sufletului. Străinul
era de fapt stăpânul castelului, care se întorsese acasă după o lungă absenţă.
Sufletul
omului este ca instrumentul acela. El rămâne dezacordat, prăfuit, tăcut atâta
timp cât nu se atinge de el mâna Ziditorului.(Fiecare zi un dar al lui
Dumnezeu)
Să
deschidem larg în faţa lui Hristos uşile inimii, primindu-L la noi, iar El, cu
mâna Sa iubitoare, va curăţa strunele sufletului nostru de orice colb al
păcatului, va reface tot ce a fost stricat în inima noastră. Sunetele altădată
false se vor contopi atunci într-o minunată armonie, iar din sufletul nostru
înnoit va răsuna fără contenire o cântare de bucurie, de biruinţă, de laudă.
Asemenea şi
blogul, articolele scrise de mâna creatorului său, pătrund până în adâncul
sufletelor celor care le citesc. Şi poeziile sfinţiei sale..
“ Şi plec că să devin un
zbor,
Iar voi, când veţi
privi spre mine,
Să nu vedeţi decât un dor,
Şi-un Cer pe care
Domnul vine.”
Vă sărutăm
dreapta, părinte şi vă aşteptăm cu drag.
