DIN CICLUL ”SĂ NE AMINTIM FRUMOS!”: AZI...DRUMUL SPRE MUNCHEN...

Mi-am adus aminte de un drum făcut cu Cenaclul Lumină Lină în Germania. Rețin așezarea din microbuz, cu părintele Mihai în față, cu Nelu Ivan și doamna Mirela în spate și tot așa până la faimoasa ”bancă veselă” cu Părintele Alexandru Dănilă și Romică în rândul 5 din spatele șoferului. Romică era în mare formă, iar microbuzul înghițea kilometri cu viteza luminii, ascultând și el parcă înveselit cuvintele de duh ”scoase”, nu știu din ce inimă mare, de colegul nostru. Nu aveai timp să respiri și iarăși Romică mai făcea câte o observație plină de duh. Iar când microbuzul nu putea ocoli câte o groapă se auzea imediat faimosul refren: Maintu! Manitu! -adică un fel de imitație umoristică a zdruncinării prin care treceam.

Încercam să adormim fiecare pe rând, dar imediat auzeam câte o remarcă faină la vederea peisajelor prin care treceam și toți deschideam ochi, curioși ca niște copii. Apoi Nelu Ivan lua chitara și balul era deschis. Bună dispoziție, farmec și multă iubire. Urma Sorin Popa cu repertoriul ”Mircea Vintilă”, deschis de la Lordul John la sublimul ”Un te duci tu mielule”. Și de aici începea parodia, râsul și sunetele ancestrale imitatoare de mile, ieșite din arta unicat a dragului Romică. Umor de clasă. Zâmbet de prestigiu și mai ales multă frățietate...

Nici nu știu cum am ajuns la Munchen. Vasile șoferul știe numai cum a putut să fie atât de atent la volan, ”suportând” năstrușniciile noastre... El, Vasile, omul care iubește la infinit Cenaclul...
Și toți eram acolo... Frumoși, mai tineri, mai curați la inimă și evident ca o mare familie...
Cenaclul Lumină Lină...

Părintele Cătălin    

ATUNCI...am scris un poem.. L-am regăsit în arhiva cenaclului...Poate o să vă placă:

”PĂCATUL” DE A FI ROMÂN

(POEZIE SCRISĂ ÎN DIMINEAŢA DE MIERCURI 19 FEBRUARIE)

Mi-a fost lăsat un testament de suflet,

Să-mi fie neamul leac şi căpătâi,

Să n-am alt gând şi lacrimă pe cuget,

Doar ţara să o pun pe loc dintâi.

Şi-mi este România rană sfântă,

Durerea ei este durerea mea,

Nimic din lume nu mă mai încântă,

Şi-aş vrea să sufăr zilnic pentru ea.

Mi-au spus venetici vorbe măsluite,

Că-n alte ţări sunt bogăţii  pe mal,

Că îngerii au aripi nesfârşite,

Că aş putea să fiu universal.

Mi-au spus şi sfinţii că în cer e tihnă,

Că aş putea să fiu în rai stăpân, 

Să-ncerc să scap de ţară, ca de vină,

Dar eu prefer păcatul de român.

Şi nu îmi vând nici legea creştinească,

Doar o trăiesc aşa cum mi s-a dat,

În cruci pe deal cu Ţara Românească,

Iubind Moldova, suferind Ardeal.

Iar dacă plec, călătorind prin lume,

Să nu mă credeţi laş şi poftitor,

Căci Dumnezeu va şti să mă îndrume,

Să mă întorc acasă cu mult dor.