Sfânta şi cinstita
Cruce pe care o sărbătorim este de fapt lemnul Crucii pe care Domnul Hristos a
fost răstignit pentru mântuirea noastră. Precum se ştie, cinstirea Sfintei
Cruci începe din timpul Apostolilor. Sfântul Apostol Pavel scria galatenilor,
vorbind despre taina Crucii: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în
Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru
mine şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Iar, în altă parte, tot el spune:
„Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne
mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18). Cu această cinstire
faţă de taina Crucii au străbătut creştinii tot timpul prigoanelor, trei sute
de ani, până în vremea când a ajuns împărat la Roma Constantin cel Mare
(306-337). Vremea marelui împărat, la rândul ei, a fost pentru creştinătate ca
o adevărată naştere din nou a evlaviei faţă de Sfânta Cruce, moştenită de la
Apostoli. Mai întâi împăratul Constantin însuşi s-a creştinat, printr-un semn ceresc,
ca şi Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului, şi anume prin arătarea, în
amiaza zilei, pe cer, a semnului Sfintei Cruci, alcătuită din stele şi cu
îndemnul din stele alcătuit: „Prin acest semn vei învinge!”. Deci, văzând în
aceasta un semn dumnezeiesc, împăratul porunci meşterilor lui şi făcând cruce
mare din aur şi din pietre scumpe, după chipul ce se arătase, porunci ca acest
semn să meargă înaintea oştilor sale. Iar după ce a biruit oastea lui Maxenţiu,
în anul 312, la Podul Milvius, pe Tibru, marele Constantin a intrat biruitor în
Roma. În anul următor, el a dăruit libertate creştinilor prin edictul de la
Mediolanum (Milano), din anul 313. Un alt fapt de sporire a evlaviei către
Sfânta Cruce, fără de asemănare, a fost descoperirea la Ierusalim, tot în acest
timp, a lemnului Crucii, pe care a fost răstignit, pentru noi, Hristos Domnul.
Se ştie că, ajuns singur stăpânitor peste toată împărăţia romanilor, marele
Constantin a trimis pe maica sa, Sfânta Elena, în Ţara Sfântă, spre cercetarea
şi înnoirea Sfintelor Locuri şi spre căutarea lemnului Crucii Domnului. Deci,
pe când se săpa pământul pentru temeliile marii biserici a Învierii Domnului,
prin dumnezeiasca purtare de grijă s-au aflat, nu departe de Sfântul Mormânt,
trei cruci, adică Crucea lui Hristos şi cele două cruci pe care au pătimit
tâlharii. Şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Deci, neştiind
împărăteasa şi întrebându-se care să fi fost Crucea Domnului, s-a arătat prin
minunea ce s-a făcut cu o fecioară moartă ce o duceau la îngropare, că a
înviat-o cu puterea Crucii lui Hristos, iar celelalte cruci nu au arătat niciun
semn de minune. Şi s-a închinat împărăteasa Crucii lui Hristos şi a sărutat-o
şi, împreună cu ea, tot poporul. Şi, neîncăpând tot poporul să se închine, s-a
rugat mulţimea ca măcar să o vadă şi să fie binecuvântată. De aceea, s-a urcat
atunci fericitul Macarie, episcopul Ierusalimului, pe un amvon înalt şi a
ridicat cinstita Cruce a Domnului, pe care văzând-o poporul a început a striga:
„Doamne, miluieşte!”. Şi a fost descoperirea aceasta a Crucii Domnului ca o
zguduire a întregii creştinătăţi şi, de atunci, a început a se prăznui în
fiecare an Înălţarea Cinstitei Cruci, la 14 septembrie. Alt fapt care a mărit
cinstirea Sfintei Cruci a fost arătarea semnului Crucii Domnului pe cer la
Ierusalim, pe vremea împăratului Constanţiu, fiul marelui Constantin (337-361),
în Duminica Cincizecimii, la 7 mai 351, pe la ceasul al treilea din zi. Şi a
stat acest semn al Crucii, mai luminat decât soarele, deasupra muntelui Golgota
şi tot poporul privea, minunându-se cu mare teamă. De acest semn minunat a
înştiinţat Sfântul Chiril, episcopul Ierusalimului, prin scrisoare, pe
împăratul Constanţiu, sfătuindu-l spre dreapta credinţă, că era arian; iar
Sozomen istoricul scrie că, din arătarea aceasta a Crucii pe cer, mulţi s-au
încredinţat că Hristos este Mesia şi au venit la dreapta credinţă, văzând ei că
aceasta nu este alcătuită de oameni, ci de Duhul Sfânt, fiind mărturisită cu
semne din cer. A sporit, în sfârşit, cinstirea Sfintei Cruci şi prin biruinţa
ei asupra perşilor, pe vremea împărăţiei lui Heraclie (610-641). Perşii au
cucerit Ierusalimul în anul 614 şi l-au jefuit, luând între alte odoare de preţ
şi lemnul Sfintei Cruci şi ducându-l în capitala lor, la Ctesifon. Dar
împăratul Heraclie a trecut la luptă şi a învins peste tot. Perşii au fost
siliţi să aducă înapoi, la Ierusalim, lemnul Crucii, care a fost încredinţat,
în anul 629, Sfântului Zaharia, patriarhul Ţării Sfinte. În anul 633, împăratul
Heraclie a mutat cea mai mare parte din lemnul Crucii, de la Ierusalim, în
capitala sa, Constantinopol. Dar de atunci, la Înălţarea Sfintei Cruci, la 14
septembrie, se prăznuieşte şi această biruinţă a Crucii Domnului asupra
perşilor. În afară de acest praznic, Biserica Ortodoxă cinsteşte, de încă trei
ori pe an, Sfânta Cruce: în a treia duminică din Postul Mare, la 7 mai şi la 1
august. Din multă evlavie, lemnul Sfintei Cruci a fost împărţit în părticele
mici şi trimis la diferite biserici. Dar, ca „putere a lui Dumnezeu”, Crucea
Domnului rămâne una şi păstrează în lume taina şi lucrarea ei, vie şi întreagă.
Ea rămâne în veci cel mai sfânt Altar al celei mai înalte Jertfe: dumnezeiasca
Jertfă a Răscumpărării lumii întregi şi a noastră, a tuturor, o dată pentru
totdeauna. Acestei Cruci prin care se arată „puterea lui Dumnezeu” ne închinăm
spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o
slăvim”. Amin.
