CUM DEVENIM ”SMERIȚI” ȘI ”MÂNDRULEȚI”
Există o etapă în drumul spre ”așa-zisa smerenie”, în care te declari cu voce tare ca fiind un păcătos (n.n. unii spun chiar ”cel mai mare păcătos”), dar de fapt tu nu simți în adâncul sufletului tău existența păcatului. Nu ai nici măcar cea mai simplă idee cum acesta lucrează viu în tine și te conduce ceas de ceas. Nu îi simți mișcarea, forma, fondul și posesivitatea. Spui doar că ”ești un păcătos”, dar o faci doar de dragul circumstanțelor în care îți așezi o așa-zisă viață duhovnicească. Adică, vedeți ce urât paradox, unii chiar atunci când spun că sunt ”mari păcătoși” și se adresează unui public practicant al ortodoxiei, de fapt tocmai atunci se umflă în pene de mândrie. Căci există o mândrie neștiută a ”smeriților„.
Cum localizezi un astfel de ”mândruleț”?
Cum? Simplu. Dă-i o ispită ”mândrulețului” și se va enerva imediat foarte tare. Arată-i o greșeală a aproapelui, fă-l să constate o nedreptate socială, un viciu al omenirii și va reacționa urgent contra lui. Mai întâi va simți în piept o tulburare, apoi se va adresa celui păcătos cu așa-zis cuvânt de ”îndreptare”, ca și cum, Măria-Sa-egoul din mine, tocmai a luat atitudine ”ortodoxă” contra unui ”mare păcătos”. Apoi, după ce-și va da seama că acțiunea de ”îndreptare creștină” este încheiată, că ”păcătosul” de lângă el a fost sancționat, ”mândrulețul” se va strânge asemenea unui șarpe și încolăcit va începe să dea din nou din gură: ”Sunt cel mai mare păcătos!”
