ULTIMA FLOARE
Grădina mea mai poartă o ultimă floare,
Și eu grădinarul, demult sunt sfios,
Și nu pot să-i spun că mi-e milă și doare,
Că vechi mi-e avântul și poate duios.
Și ninge, și Doamne nu pot să-i las urme,
Căci palmele mele, crăpate-s de vânt,
Pierdut-au tăria, și anii, și nume,
Și poate lumina, și poate pământ.
Ce tragic e totul, iubirea și crinul,
Sunt două nebune altare în zbor,
Și-mi simt neputința, și of-ul, și chinul,
Și oasele acesta ce poate mă dor.
Dar când să-i vorbesc cum făceam altădată,
Vai, crinul se apleacă cu visul spre somn,
Și-i cer să mă ierte, și-i spun că-i curată,
Ofranda de suflet, și poate mi-e dor.
Într-o toamnă,
Dumnezeu mi-a pus la
poarta casei un stejar,
Cu crengile de verde lumină frământată.
Și l-am primit ca darul cel mai presus de dar,
Ce toamnă de iubire, ce toamnă minunată!
Și vara,
Da, chiar vara stăteam sub creanga lui,
Și mă umbrea stejarul
cu milă, da, cu milă,
Eram doar o poveste, eram al nimănui,
Dar mi s-a dat stejarul să-mi șteargă orice silă.
Și primăvara,
Doamne, vai, cât o așteptam,
Să înmugurească primul descântec de speranță,
Și-n fiecare noapte în raiul său cântam,
Înmugurit eu însumi de har și cutezanță.
Dar iernile,
când ninge și albul pare mut,
Îmi văd albit stejarul și dorul mă frământă,
Mă tem de orice umbră, mă tem ca la început,
Când îmi păzeam stejarul de rău și de osândă.
Și cât de grea mi-e viața,când nu știu ce va fi,
Că rugile mi-s simple, nu pot hrăni stejarul,
Doar Dumnezeu-Iubirea mai poate totuși ști,
Ce o să fie mâine, de se înmulțește darul.
