 |
| PĂRINTELE GHEORGHE. |
Obosim?... Parcă nu... Parcă de abia cum începe urcușul Cenaclului... Sper că nu spun vorbe goale...Sau laude ieftine... cum am spus poate de prea multe ori...
Of, ce dor mi-e de Maramureș... E ora 22.30 și ard în Duhul Maramureșului... Duhul lui Pintea Viteazul... Eroul, care mă face să mă simt oportun... El, haiducul pe care aș vrea cumva să-l reînviu sub semnul cântecelor de demnitate națională...
La acestă oră alții dorm... Și visează frumos... Eu visez Maramureșul... Și să fiu acolo cu Cenaclul meu...
Precum se întoarce mirele acasă,
Ducând mireasa peste brațe, iureș,
Așa mi-e dor de un colac pe masă,
Mi-e dor să mă întorc în
Maramureș.
Și cum poftesc ciobanii nopți cu
stele,
Cum Oltul și-ar dori să fie
Mureș,
Așa aș vrea să fug din orice
rele,
Așa-mi doresc un cer de
Maramureș.
Ninsorile de ar veni pe lacrimi,
Și soarele furtuni ca să îndure,
Cu datinile calc pe orice patimi,
Ca să mă întorc smerit, în
Maramureș.
Și Pruncul Sfânt de ar fi să mai
coboare,
În noul Betleem, de inimi pure,
Pe-Un singur plai ar regăsi
splendoare,
În linul strămoșesc de Maramureș.
Așa se întorc strămoșii să
colinde,
La porți deschise cu sumane sure,
Acolo unde țara nu se vinde,
În blândul nostru, dulce
Maramureș.
