duminică, 3 mai 2015

POEM PENTRU CARTE CARE AȘTEAPTĂ SĂRUTUL SFINȚILOR!



DUMINICĂ 3 MAI

Ostenisem să mai scriu poezii. Cartea aștepta încă una. Aseară spusesem că poate e destul sau prea mult, căci abuzul de frumos strivește inocența. Copiii de la Biserică, astăzi, parcă doreau să spună că tot ceea ce este de la Dumnezeu nu are măsură... Și chipurile lor curate mi-a mai născut un poem... Și încă unul...
Știți, mi-e uneori și mie teamă să nu strivesc corola de minuni a lumii. Poeziile nasc sânge și har, dar câți oare au casa deschisă în fiecare zi spre a le primi. Sau dacă poeziile sunt flori, iată puse chiar la Icoana Măicuței, câți dintre cei blânzi oare se ostenesc să pună apă de izvor pe tulpina lor. De aceea, scrisul, mi-e inimă și dar adus raiului. Și ostenit, și cu zâmbet de copil, și sfios am mai născut un poem.. Pentru Sfântul Efrem... Și pentru cartea care așteaptă...



EFREM 

E seara când rubinul se sparge în lumină
Trei păsări se așează pe caldarâm și așteaptă,
Să vină înserarea  cununii ce suspină,
Și-a mai trecut o oră, și-am mai urcat o treaptă.

Pe  frunte parcă drumul mi s-a făcut mai lung,
Și văd un sfânt cum vine să plângă lângă mine,
Un altul îmi zâmbește și ceasul pare strung,
Efrem mi se prezintă, și-l văd destul de bine.

Haină încăpere, în care stau și zac,
Cum să primești tu sfinții, aici pe pat de jale,
Efrem mă ia de mână și-mi face semn să tac,
Și simt că am o taină, o inimă, și-o cale.

Ce timp de împăcare, ce vis fără hotar,
Îngenunchem cu toții, aici, lângă Icoană,
Privim spre Născătoarea, și mai primim un dar,
Un fir de mir coboară pe frământata-mi rană.

Efrem îmi pare înger, iar celălalt un zbor,
Nu –mi spune cum îl cheamă, să nu-mi fie de slavă,
Ce rugi îmi saltă carnea, ce lacrimi și ce dor,
Oceane de iubire, se scurg precum o lavă.

Mi-e mult, parcă tot cerul își face loc în mine,
Și ochii de splendoare, par  nuferi de suspin,
Unde îmi pleacă sfinții, ce somn curat îmi vine,

Adorm, cât e de bine, și mirul curge lin.