CUM TE POATE ÎNȘELA DIVOLUL MÂNDRIEI

SFÂNTUL LUCA LA CRIMEII

"Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită. Cu toţii ne slăvim în deşert: unii cu frumuseţea trupească, cu bogăţia şi luxul hainelor, cu vilele, cu forţa fizică; alţii cu profunzimea cugetării, cu educaţia multilaterală şi cu talentele. Cel bolnav de slava deşartă devine negreşit trufaş: el se pune mai presus de toţi, i se pare că toţi sunt mai răi." (Sfântul Luca al Crimeii)

   Mă întreb dacă nu cumva cei mai mulți dintre noi suntem bolnavi. Și văd că întreaga omenire s-a schimbat la față, adică sa ”pocit”, probabil nu de azi sau de ieri,  ci așa cum spun teologii ”imediat după căderea din rai”. Oare de unde alergătura aceasta cumplită după haine și măști cosmetice, după parfumuri și accesorii mondene de piață? Și oare de ce doar cel care are pe el ”haine de firmă” poate fi numit un adaptat și un om interesant, pe care societatea pune preț? În anii adolescenței colegii de școală, gimnaziu, liceu, căutau mai mult hainele moderne decât învățătura. O pereche de ”blugi originali” și un ”tricou de firmă” însemna biletul de intrare în ”societate” sau speraclul cu care puteai pătrunde în inima vreunei fete sau a unui băiat... În sufletul tânărului se dădea o luptă teribilă, de care el nici nu avea cunoștință, aceea de a renunța la valorile tradiționale și de a-și pune ”masca” vestimentară pe trup. Și miza era înșelătoare... O mască formată din blugi, tricou, geacă de piele etc, fără de care nu puteai fi privit ca un ”frumos”, ci doar ca un ”neinteresant”, sau sărman, sau un cel mult un neadaptat. Adică, un om care nu gândește ”noul” și progresul”...

În această etapă a vieții, tânărul nici nu se gândește cursele vieții, la ipocrizia cu care ne ținem existența și mai ales la diavol, cel ce trage sforile lumii din întuneric. Slava deșartă, căci așa se cheamă dorința de a place lumii, te îndeamnă să fi în ton cu orice nou. Fără discernământ spiritual. Dacă mâine pe tricoul copiilor apare Batman, părintele grăbit să se mândrească cu ”purtarea de grijă” a propriilor odrasle, se grăbește să-i cumpere și copilului său un astfel de tricou. Mai ales că,  al său copil, crescut chiar de sine în cultul slavei deșarte, cu expresii de genul ”ne facem de rușine în societate”, sau ”oare ce-o să zică lumea dacă te îmbraci posac”, sau ”vezi, că pe mine mă știe toată lumea și ne facem de rușine”, ei bine, o să ceară până la urmă și el părintelui pantofii scumpi din magazinele MOL , adidașii originali, tricoul, tableta sau telefonul foarte modern, ba uneori va insista să se fac aceste cheltuieli, mergând până la a face ”scene” disperate. Totul spre a nu fi mai prejos decât alții...

 De fapt noi suntem vinovații și acum trebuie ori să ne ștergem trecutul sau să-l îndreptăm. Am inoculat copiilor noștri un mod de viață lumesc și greșit. Fetițele de la vârste fragede sunt atrase mai mult de farduri și iată-le cu tocuri mari pe care abia calcă, sau cu mii de ore petrecute în fața oglinzii. Ar vrea să-și schimbe fața, ochii, părul. De fapt, sărăcuțele de ele, nici nu au vreo zece ani și deja se plictisesc de culoarea părului lor. Îl vor galben, îl vor roșu și mai nou albastru și verde. Vor să-și lungească unghiile, le dau contururi ciudate, își înnegresc ochii cu otrăvuri care mai târziu le afectează dioptriile și chiar sănătate pielii. Oglinda și lavoarul cu cosmetice a devenit altarul lor. Acolo petrec în slavă deșartă cele mai importante ore ale vieții. Se privesc și niciodată nu sunt mulțumite. Trag linii colorate pe pielea ochilor, își înroșesc buzele, se gândesc și se răzgândesc cum vor arăta în ”ochii lumii”. Nu mai văd Cerul, suferința, săracii, Biserica, sfinții. Văd doar ochii oamenilor care le vor da ”note” de ”frumusețe” și delir existențial... Apare, așadar, sub masca căutării unei pretinse frumuseți, păcatul nemulțumirii de sine, a felului în care te-a lăsat Dumnezeu, patimă de care vei răspunde cu vârf în ziua judecății sufletului. De fapt, de la nemulțumirea cu culoarea părului sau a ochilor, de la lentilele de contact sau fardurile drăcești se ajunge mai târziu lă mărirea buzelor, a sânilor, la tatuaj, căci iată nici carnea, nici pielea nu-ți mai place, o vrei mai mare, mai cu verde și roșie, plină de flori chinezești, de citate kitchs, de inele care se înfig cu disperare în buric, în buze, în sprâncene, și care vorba Maicii Maria de la Sibiu: ”Râde diavolul de noi cu atâta satisfacție că a reușit să pocească ființa umană!”

PĂRINTELE CĂTĂLIN

(fragment dintr-o carte despre Slava Deșartă, ce se află acum în lucru)

MĂ ÎNTORC LA TINE

Mă întorc la Tine, Bună seara Doamne!

Mai primești străinii, vechi și obosiți?

Am lăsat pe drumuri zeci de duse toamne,

Acum plec genunchii grei și prihăniți.

Ușa Ți-e deschisă, ca atunci în noapte,

Când plecat-am mândru pe acel drum hain,

Îmi aduc aminte, plânsul, strigăt, șoapte,

Tu mai prins de mână să mai stau puțin.

Ochii Tăi, iubirea, se căzneau în mine,

Să-și găsească staul, reazim, gânduri, dor,

N-am știut ce-i viața, n-am aflat ce-i bine,

Și-am plecat departe, ca un vis în zbor.

De atunci veniră patimi și furtună,

Lumea înșelătoare mult m-a amăgit,

I-am băut otrava și am crezut că-i bună,

Dar pe urmă Doamne, toți m-au părăsit.

Într-o dimineață însă vorba-Ți caldă,

Iar am auzit-o, cineva mi-a spus:

-Tatăl Tău dorește iarăși să te vadă!

Dragostea de tine încă n-a apus.

Iată vin acasă și te rog Stăpâne,

Slugă mă numește, fiu nu pot să-ți fiu,

Lasă-ți peste frunte mâinile bătrâne,

Binecuvintează, dragostea să-ți știu!

Iartă-mă iubire, iartă-mă lumină,

Mi se înfierbântă dorurile reci,

Dar de ce verși, Doamne, lacrima-Ți divină,

M-am întors la Tine,sunt al Tău pe veci. 

”CÂND MĂ VEȚI PIERDE VOI FI LA SELIȘTAT...”

   La Seliștat am încercat să par liniștit, deși totul era tulburător de frumos în jurul meu. Și vă rog frumos să nu mă întrebați ce înseamnă pentru un preot ”a fi tulburat de frumos”. V-aș putea răspunde că doar de câteva ori în viață m-a năucit frumosul acestei lumi, în mod paradoxal, adică dăruindu-mi și liniște și neliniște. Iar satul acesta unic, loc de veșnicie blândă mi- spus povestea propriei sale suferinți. Căci iată-mă numărând casele pustii și vorba părintelui Doru Gheaja, în acest loc altădată vedeai spre seară fumurile cum ieșeau din hornul caselor ca într-o poveste de splendoare.
Mi-e puțin greu să mă rup de liniștea de ieri și mi-e puțin rușine că nu mi-am ținut promisiunea publică de a posta pe internet ”până la opt seara” o fotografie cu fii divini ai satului românesc. Da, ei veniseră înapoi la vatro. Vreo 200 și au trăit o mare sărbătoare. 
- De unde sunteți?  - i-am întrebat. Și mi-au răspuns mirați:
- Păi, nu ne mai știți Părinte Cătălin? Din Sibiu, din Ileni, din Făgăraș, din Brașov... Cu toții am fost la concertele cenaclului dumneavoastră și venind pe drum ne rugam lui Dumnezeu să fie și cenaclul aici...

Cenaclul a fost, deși într-o formulă mai scurtă cu Părintele Doru Gheaja, cu Romică, cu Ștefan și cu Ghiță Grozea - faimosul taragotist ce cântă cu Nicolae Furdui Iancu... Și a iești un recital unic și încântător de frumos. Eu unul eram obosit. plecasem de dimineață din Sibiu, nu mă odihnisem foarte bine noaptea, dar am simțit la un moment dat că sunt transfigurat de ceva divin. Deși, am cântat într-o sală unde se serveau și bucate... Deși, lumea mai ieșea pe afară în căutarea duhurilor stricătoare de mântuire, deși un păhărel de vin se amesteca cu lacrima pricesnelor noastre. Și mi-a fost deodată așa de mare milă de români... Nefericiți, au sentimentul frustrării europene, și poate că tocmai de aceea se fac prieteni cu duhul patimii, crezând că așa sunt ”emancipați”... O boală prin care mulți au trecut și alții mai trec... Mi-a fost milă să văd mai ales femei ieșind cu poșeta în mână din sală, spre a merge la fumat, într-un autentic sens boschetăresc. Și să le văd masculinizate, de ideea că astfel își așează mai bine ”nervii” pe șeaua iluziilor de viață... Mi-a fost milă să văd pe acești extraordinari oameni că s-au mutat din acest sat de splendori, că vorba aceea ”ce mai era de făcut în el”, sau să înțeleg că niciun preot nu mai prea stă mai mult de ”cinci ani” într-o astfel de parohie... Că totul e în schimbare, că lumea vrea o altă lume și totul se întâmplă în timp real...
Am cântat la Seliștat cuprins de nostalgia propriei mele copilării. Și m-am gândit că într-un astfel de sat nu mi-ar pare rău să mă ”pierd”de lume, cu vreo câțiva ani înainte de moarte. Că nu mi-ar lipsi nici pâinea ”de la oraș” și nici produsele de BILLA cu care ne astâmpărăm zi de zi foamea de viață. În fapt omul nu are nevoie decât de liniște și de iubire. De liniștea unui astfel de sat și de iubirea lui Dumnezeu... Ceea ce vine peste este numai și numai dar...
Și ca o mică concluzie, dacă într-o zi doriți să mă alungați din lumina voastră trimiteți-mă la Seliștat în exil, iar dacă altădată nu o să mă mai găsiți să mă căutați acolo... Undeva pe deal, lângă lemnul cald al unei blânde troițe...  

PĂRINTELE CĂTĂLIN

PĂRINTELE CĂTĂLIN: CUVÂNT DUHOVNICESC DE SÂMBĂTĂ

CUM SĂ-ȚI UMPLI OCHII DE LACRIMI

Dacă sufletul este prieten al rugăciunii firea ta îmblânzește firile celor ce-ți stau aproape. Canonul de seară și de dimineață citit cu inima plină de Duh Sfânt te ajută să nu te pierzi în momentele cele mai grele, să nu iei decizii repezi și să vezi în ”mânia” fratelui tău doar o încercare trimisă spre creșterea ta duhovnicească.

Dacă astăzi nu devii mai bun ca ieri, gândește-te fratele meu că toate ostenelile tale de a face lucruri duhovnicești au fost în zadar. Asemenea iconarilor care mai întâi își umpleau ochii de lacrimi și abia apoi treceau la desenarea ochilor Domnului, așa și sufletul tău omule să nu cuteze a face o faptă bună fără spovedanie. Așadar, pune-te mai întâi în genunchi și privește îndelung Icoana Domnului. Apoi cere-i sincer iertare pentru toate faptele tale rele, mai ales dacă unele le-ai socotit mai mici. Mărturisește-te în fața Icoanei preț de câteva minute precum o faci la spovedanie și cere darul lacrimilor, căci dacă nu vei plânge aici vei plânge într-o zi de ciudă, de invidie și de ură. Adu-ți deci aminte când ai plâns ultima dată ”din cauza Domnului” și când ai plâns ultima dată din cauza răutăților oamenilor și așa vei vedea starea ta sufletească.  
   Căci orice altă jertfa ta e în zadar dacă o faci doar ca să-L ”îmbunezi” pe Dumnezeu cu o faptă de renume și nu ai ca punct de pornire adevărata pocăință. S-au văzut foarte mulți semeni, așa zis ”făptuitori” de lucruri creștinești, care la prima ispită au căzut în patima mâniei și apoi a lepădării de Hristos și Sfânta Biserică. Deci, ia aminte, ca atunci când crezi că ești mai bine să nu cazi, căci amarnică îți va fi viața. Pe toate, deci, făurește-le cu smerenie și nu vei regreta.

CE FRUMOȘI SUNT ȘI DOUĂ POEZII DE...TOAMNĂ...

Parcă ar fi Icoana dulce a Prieteniei! Colegii din Cenaclul Lumină Lină au fost ieri din nou împreună la Sibiu. A fost nu doar o repetiție, ci chiar mai mult, o revedere plină de dor și prietenie. Și-au spus cele ale sufletului, au stat la masă împreună, au cântat, au povestit despre cele vechi și mai ales despre cele viitoare. Nelu Ivan a prezentat o variantă a IMNULUI ECHIPEI GAZ METAN... iar azi de dimineață mi-a trimis o excelentă probă de virtute muzicală, adică ultima și cred că cea mai potrivită variantă a acestui imn. Totul a fost bine, ne-am simțit excelent împreună, pare incredibil că existăm. La Biserica Sfântului Ioan Rusu și Nectarie din Sibiu, ieri s-a scris o nouă pagină de iubire. Și viața noastră merge frumos mai departe...

Și acum vă las două poezii pe care le-am scris în acestă seară... nu vă cer să le publicați pe paginile dumneavoastră... dar dacă credeți că merită vă mulțumesc... Dar, mai întâi citiți-le cu răbdare... 

VI S DE TOAMNĂ

Văd ploile prin cioburi și vulturii arzând,

Luminile fac tumbe, trei fluturi se topesc,

O moară își întoarce paletele răzând,

Și toamna se întoarce în visul omenesc.

Nebunii mușcă frunze, iar pomii plâng de dor,

Nimic nu se aude, doar îngerii șoptesc,

Cristale de iubire pornesc acum în zbor,

Iar toamna se întoarce în visul omenesc.

Singurătatea plânge, regină va fi iar,

Of, pleopele cărunte abia de mai clipesc,

Adu-mi flanelul verde, ca rană și ca dar,

Căci toamna se întoarce în visul omenesc.

Condeiul amintirii adoarme în sertar,

Cuvintele odăjdii de sânge risipesc,

Și mirul de pe frunte când dulce, când amar,

Da, toamna se întoarce în visul omenesc.

  

 VIN ÎNGERII

De ce mirosul luminii e același, neschimbat,

Apropie-te umbră, cu nările mă simți,

Sunt eu și veșnicia, nu mă privi mirat,

În seara asta blândă vin îngerii fierbinți.

O pensulă și lumea se schimbă între noi,

Îți simt copilăria și știu că nu mă minți,

Ascultă, se aude un fel de dulce roi,

În seara asta blândă vin îngerii fierbinți.

La noapte mă cuminec cu visterii de rai,

Comorile se schimbă în ale noastre minți,

Deci, lasă-ți umbră taina și spune-mi simplu: Hai!

În seara asta blândă vin îngerii fierbinți.

LA COPȘA MICĂ OAMENII AU AFLAT IUBIREA!

Soarele dădea semne frumoase încă dis de dimineață. La ora 9 iată-ne ajunși la Copșa Mică, la biserica de lemn unde întâlnim  atmosferă patriarhală. Părintele Claudiu ne primește cu drag și câțiva credincioși ne priveau deja mirați. Cine suntem și ce vrem?

Misterul avea să se risipească abia în jurul orei doi, când după un concert frumos al cenaclului, abia ne-am despărțit de copșeneni. Mama părintelui Claudiu mă oprește, pe mine și pe Nelu Ivan, în curtea bisericii și ne strânge puternic în brațe: ”Of, dragii mei, așa ceva nu am trăit niciodată!”... Ar trebui să ne simțim stingheri? Dar , acest adevăr îl auzim mereu. Pe unde mergem oamenii ne gratulează cu lacrimi de recunoștință și cu astfel de adevăruri. ”Sunteți minunați, să mai veniți!”

La Copșa trebuie să recunosc că ne-am autoinvitat. Pur și simplu. Nu am mai așteptat invitațiile gazdelor, l-am sunat pe Părintele Claudiu și i-am spus că

trebuie să venim la el. Ce era să fac, mi-era dor de oamenii locului cu care nu mă mai văzusem de doi ani. Și când aștepți invitațiile s-a r putea ca ele să întârzie, pentru că mai mereu sunt alte și alte priorități. Și a meritat să fim la Copșa, deși nu a fost foarte multă lume, gândindu-te că am cântat la oraș. Dar u fost oameni faini. Și Cenaclul nostru reunit, cu Romică, cu Florin Loloiu, cu Andreea, cu toți cei dragi...

La un moment dat văzând emoția publicului mi-era teamă că în sufletul lor se petrece o nedumerire. Uneori tăceau, iar alte ori cântau. La provocările noastre de a se alătura cu vocea cântecelor oamenii deveneau serioși și cântau din inimă. Apoi, iarăși tăceau... Și mă gândeam că sunt oameni deosebiți, plini de suferințe și de amintiri grele... Și așa a fost... Abia la sfârșit, cineva mi-a risipit gândurile spunându-mi: ”Să nu vă mirați părinte că uneori tăceam. Pentru noi, nimeni nu a făcut așa ceva vreodată, adică să ne ofere atâta iubire. Mulțumim Maicii Domnului și cenaclului că existați!”

REGINA MEA

Un sentiment, regina nu mai este,

Ea care a murit de mii de ori,

Devine astăzi mamă de poveste,

Icoană de dureri cu mii de flori.

Și ea, Regina, este România,

Trimisă în exil de rude reci,

Priviți-i gândul, dorul și privirea,

Pare un ghem pe inimile seci.

Și regele de acum o plânge tragic,

Ea, blânda Mioriță, s-a sfârșit,

Destin străvechi, sfielnic și amarnic,

Plătit cu vârf de cea care-a murit.

Cei doi monarhi parcă sunt zbor de suflet,

Unul în cer și altul pe pământ,

Istorie rănită până în cuget,

Destin ciudat, dar veșnic neînfrânt.

Când i-am avut, noi i-am lăsat deoparte,

Le-am dat un Peleș, praf în ochi frumoși,

I-am scos din testimonii și din carte,

Le-am interzis să fie mai duioși.

Dar ei mereu, au pus mai sus poporul,

De orice interes de har și rang,

Au spus deschis: Români vă dăm onorul!

Și vai de țara ce-a căzut în ștreang.

Simțim și-acum șenile bolșevice,

Și stepa care vine peste noi,

Siberii însângerat și elice,

A vulturilor vechi și a celor noi.

Măria Ta, regina noastră bună,

Ne luăm acum ADIO, și dorim,

Să ne trimiți din ceruri o cunună,

Coroana de iertare și sublim.

Că doar acolo unde îngeri cântă,

În patria iubirii, loc duios,

Vei fi un dor, o floare și o sfântă,

În ochiul cel curat al lui Hristos.

CUM MI-AM SALVAT DEMNITATEA

Dacă m-aș întâlni astăzi cu Maica Domnului, i-aș cere un singur lucru, acela de a-mi salva demnitatea umană. Și mi-aș dori să fiu un smerit. Să iert pe toți, să nu mă mai supă la vorbe aruncate spre mine cu dispreț, să-mi pot culege nectarul din darul rugăciunii și să fiu un om bun. 

La nunta pescarilor sărăcăcioși din Cana Galileii, când vinul tocmai se sfârșise și lumea începea a cleveti, Maica Domnului dezlănțuie o fericită minune. Și nu vinul s-a înmulțit acolo, cât demnitatea familiei. Dorind a-i salva pe miri de oprobiul nuntașilor, Fecioara Maria insistă către fiul său să săvârșească minunea. Ba aș putea spune că chiar îi poruncește, ceea ce pare incredibil. Mai ales că dânsa știa că Iisus este și Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

Am fost anul acesta în Cana. Am văzut chiar și unul din vasele în care s-a petrecut minunea. O bisericuță frumoasă, într-o curte mică dar deosebit de cochetă. Și mi-am adus aminte de Maica Domnului și de cuvântul ei puternic, care iată restaurează demnitatea umană. Ba chiar o și salvează. În viață am avut multe necazuri. Dar prin toate am trecut cu bone datorită ei. și de aceea i-am rămas dator. Țin mult ca să o mărturisesc, și dacă unii dintre dumneavoastră văd în pelerinajele mele cu Cenaclul Lumină Lină, doar o formulă de a mă împlini artistic sau o stare histrionică complexă, vreau să vă spun că nu este așa. Mai ales că niciun artist nu merge atât de des, fără bani, fără pretenții, pentru a cuceri admirația unui public. însăși faptul că merg atât de mult cu cenaclul e semn că îmi simt datoriile față de Maica Domnului neplătite. Entuziasmul meu e cauzat de ideea fericită că la fiecare concert mă port de mână cu Născătoarea de Dumnezeu. Și de aceea merg numai și numai înainte...

PĂRINTELE CĂTĂLIN



IUBIRE

Ce să mă fac, de când te știu,

Lumină lină a vieții mele,

Îmi simt și timpul prea târziu,

Mă văd un ciob prin mii de stele.

Un pictor te-a ascuns în har,

Și te-a deschis spre ochi frumoasă,

Apoi mi te-a adus în dar,

Crăiasă dulce și duioasă.

Te rog să crezi, că nu cutez,

Să-ți spun tot ce mai port în suflet,

În mine hărți întemeiez,

Îmi ești și inimă și cuget.

Cu dor așa te-aștept mereu,

Să-ți văd curatul de chip de maică,

Și-n ochii Tăi stă Dumnezeu,

Când ne iubește și ne iartă.

Nu înceta să-mi lași un gând,

Un vers de har, o rugăciune,

Sunt un slujbaș umil, de rând,

Și nu-ți voi cere o minune.

Dar nu uita, că te-am dorit,

Și te-am cântat în zile sfinte,

Marie, cer desăvârșit,

O lacrimă de rai fierbinte.

SÂMBĂTĂ 13 AUGUST ORA 9.45

CUM MI-AM SALVAT DEMNITATEA

Dacă m-aș întâlni astăzi cu Maica Domnului, i-aș cere un singur lucru, acela de a-mi salva demnitatea umană. Și mi-aș dori să fiu un smerit. Să iert pe toți, să nu mă mai supă la vorbe aruncate spre mine cu dispreț, să-mi pot culege nectarul din darul rugăciunii și să fiu un om bun. 

La nunta pescarilor sărăcăcioși din Cana Galileii, când vinul tocmai se sfârșise și lumea începea a cleveti, Maica Domnului dezlănțuie o fericită minune. Și nu vinul s-a înmulțit acolo, cât demnitatea familiei. Dorind a-i salva pe miri de oprobiul nuntașilor, Fecioara Maria insistă către fiul său să săvârșească minunea. Ba aș putea spune că chiar îi poruncește, ceea ce pare incredibil. Mai ales că dânsa știa că Iisus este și Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

Am fost anul acesta în Cana. Am văzut chiar și unul din vasele în care s-a petrecut minunea. O bisericuță frumoasă, într-o curte mică dar deosebit de cochetă. Și mi-am adus aminte de Maica Domnului și de cuvântul ei puternic, care iată restaurează demnitatea umană. Ba chiar o și salvează. În viață am avut multe necazuri. Dar prin toate am trecut cu bone datorită ei. și de aceea i-am rămas dator. Țin mult ca să o mărturisesc, și dacă unii dintre dumneavoastră văd în pelerinajele mele cu Cenaclul Lumină Lină, doar o formulă de a mă împlini artistic sau o stare histrionică complexă, vreau să vă spun că nu este așa. Mai ales că niciun artist nu merge atât de des, fără bani, fără pretenții, pentru a cuceri admirația unui public. însăși faptul că merg atât de mult cu cenaclul e semn că îmi simt datoriile față de Maica Domnului neplătite. Entuziasmul meu e cauzat de ideea fericită că la fiecare concert mă port de mână cu Născătoarea de Dumnezeu. Și de aceea merg numai și numai înainte...

PĂRINTELE CĂTĂLIN



IUBIRE

Ce să mă fac, de când te știu,

Lumină lină a vieții mele,

Îmi simt și timpul prea târziu,

Mă văd un ciob prin mii de stele.

Un pictor te-a ascuns în har,

Și te-a deschis spre ochi frumoasă,

Apoi mi te-a adus în dar,

Crăiasă dulce și duioasă.

Te rog să crezi, că nu cutez,

Să-ți spun tot ce mai port în suflet,

În mine hărți întemeiez,

Îmi ești și inimă și cuget.

Cu dor așa te-aștept mereu,

Să-ți văd curatul de chip de maică,

Și-n ochii Tăi stă Dumnezeu,

Când ne iubește și ne iartă.

Nu înceta să-mi lași un gând,

Un vers de har, o rugăciune,

Sunt un slujbaș umil, de rând,

Și nu-ți voi cere o minune.

Dar nu uita, că te-am dorit,

Și te-am cântat în zile sfinte,

Marie, cer desăvârșit,

O lacrimă de rai fierbinte.

SÂMBĂTĂ 13 AUGUST ORA 9.45