În noaptea aceasta
Dumnezeu a coborât pe pământ,
Să caute urma flanelului verde,
Cu care adeseori îmi îmbrăcam pieptul înfrigurat.
Iată-i umbra și iată-mă alergând către El.
Îl strig pe nume:
Doamne!
Și el se oprește și luna îi dezvăluie fruntea liniștită.
E prima dată când îl văd,
Pe Dumnezeu,
În carne și oase,
Văd rănile,,
Văd coasta împunsă cândva,
Și mai ales îi văd blândețea.
Totul e verde Doamne?
Da, totul,- îmi răspunde ca un ecou inima sa,
Și o lacrimă îi cade din ochi,
E prima lacrima pe care o văd în ochii lui Dumnezeu.
Așteptam să-mi dai un semn- i-am spus,
Când nu am semn mă frământ,
Și spun că raiul m-a uitat,
Că nu e loc de mine,
Că ce să facă un Dumnezeu atât de bun,
Cu un copil atât de sfios.
Și, pentru prima dată,
Îl văd pe Dumnezeu zâmbind,
Apoi tac,
Vreau să fiu tare și să nu mai zic nimic.
Vreau să fiu demn și să nu-i miros a milă.
Căci se spune că mila alungă iubirea în zilele ploioase
Și în nopțile târzii.
Deși, stau și mă gândesc că totul e milă.
Iubirea e milă.
Lacrima e milă.
Chiar Dumnezeu e o nesfârșită milă.
De mine,
De om,
De tot ce există.
E noapte și Dumnezeu îmi caută flanelul verde.
Mi-e atât de frig.
