Mi-e gândul mai mult la Maica Domnului. Iertați-mă că
îndrăznesc. Știu că nu sunt vrednic ca să îi pomenesc atât de mult numele, dar
oare cine m-ar putea înțelege și ierta mai bine decât ea? Ce frumos iartă
Maria! Ce mult ne duce de mână pe Scara vieții și a desăvârșirii. Am vrut să
scriu odată că Vămile Văzduhului sunt Vămile Mariei. Ea, numai ea trece prin
el laolaltă cu noi. Ea plătește, vămuirea noastră la fiece ceas. Și de aceea
trecem mereu mai departe...
O port cu o Icoană. Ciudați sunt preoții care mereu duc o
icoană la piept. Mai mare, sau mai mică. Și de fapt ea ne duce pe noi...
Îndrumătoarea noastră... Călăuzitoarea care nu ne lasă. Of, of, of, prin câte
ispite și vămi nu am mai trecut cu ea... Și iată mergem mai departe... Maria ne
poartă... Floarea cerului... Lacrima lacrimilor noastre...
SCARA MAICII DOMNULUI
Pe treapta întâi stă bunătatea,
Un suflet plânge pentru doi,
Un înger își arată zborul,
Și ne aduce haine noi.
Apoi, cum urci, găsești lumina,
Să ști să ierți pe orice om,
Pe cel ce ți-a adus suspinul,
Pe cel ce te-a furat din pom.
Un pas spre cer și dai de milă,
Întinde mâna la sărman,
Că tu te vei trezi din silă,
Atunci când vei lăsa un ban.
Mai urci puțin și iată dorul,
De rugăciune, nesfârșit,
În suflet ți-a intrat fiorul,
Și tu ești mielul regăsit.
Treapta ce vine e smerirea,
Pe ea, stă floarea fără preț.
E Născătoarea, e iubirea,
Și învierea din dispreț.
Și cum ajungi în cer, Maria,
Potirul vrednic și curat,
Îți face între sfinți primirea,
Bine-ai venit! Te-am așteptat!
