INFO CENACLUL LUMINĂ LINĂ

Toți cei interesați de organizarea concertelor noastre sunt rugați să ne contacteze la numărul de telefon 0748219300 Deasemenea, vă rugăm să popularizați cât mai des pe paginile dumneavoastră de socializare informațiile despre concertele noastre și articole din acest blog. Vă mulțumim!

marți, 15 noiembrie 2016

PARTEA A TREIA A JURNALULUI DRUMULUI ÎN BASARABIA

   Duminică ne-am trezit senini. Gata pregătiți pentru Sfânta Liturghie. Ne-am așezat în mașini și din nou am străbătut Chișinăul privind intens spre marile bulevarde ale metropolei. Ne-a lua cam 45 de minute până am ajuns la Sfânta Biserică, deși era duminică dimineața și circulația părea mai aerisită. Parcuri peste tot și piațete cu statui. Oamenii ieșiseră la târg, căci pe trotuare se înghesuiau mici comercianți, în fapt cetățeni din lumea simplă a Chișinăului care-și vindeau obiectele de valoare din casă. În contrast, magazine de firmă, aceeași nebunie ca și la noi, cu mari concerne mondiale venite să-și desfacă produsele în fostul bloc teritorial comunist.
...
   Privesc din camera hotelului pe geam. O zi cenușie la prima vedere. Seamănă mult Chișinăul cu starea din sufletele noastre. Suflete nedefinite. Mă gândesc că cel mai mult în viață mi-a displăcut lașitatea celor pe care i-am cunoscut. Imposibilul de a trece peste câteva veleități egoiste, adică supraviețuire, câștig de bani pentru o pâine, fuga după laude. Când am plecat cu Cenaclul meu la drum mi-am dat seamă că oamenii nu au de fapt niciun ideal. Că unii doar mimează ortodoxia, duhovnicia, dragostea de Maica Domnului, de popor etc. Altfel nu ăi înțeleg de ce nu au putut rămâne fideli acestei armate de eliberare sufletească care este cenaclul. Eu nu m-am oprit nici bolnav, nici lovit, nici slăbit de atâtea lovituri și sunt
convins că nu sunt un erou. dar nu sunt niciun nebun. Sunt mai realist decât cei ce-și fac din mici planuri de viață castele pe nisip. Sunt realistă că numai așa ceva are sens în viață. Că voi răspunde la Judecata lui Hristos cu aceste adevăruri și nu cu banii și titlurile de ”noblețe” oferite de lumea...
   Chișinăul îmi pare trist, un fel de paradis pierdut din mâinile lui Dumnezeu. Oamenii se plimbă pre trotuar parcă teleghidați. Sunt parcă ca niște ființe minuscule, fără orizontă, fără măreție, obligați să supraviețuiască într-o cușcă puțin mai mare... Dar, fiecare va muri într-o zi și oare ce-i v spune lui Hristos?
...
La Biserica Sfinții trei Ierarhi simțim ceva deosebit, poate un plus evlavie sau chiar emoția românilor care își percep frații de Peste Prut, așa cum sunt ei acum ”față către față”. Privim spre părinții care slujesc, gazdele noastre și vedem în gesturile lor multă dragoste de Hristos. Este esențial să fi român, este unic să fi ortodox. Părintele Doru Gheaja ne simte starea de
emoție și încearcă câteva vorbe de duh. Părintele Alexandru slujește transfigurat. Iar părintele Păduraru predică uluitor de frumos. Nu am cuvinte să descriu ceea ce simt. O liturghie absolut divină. Mă simt bine și am sentimentul că trebuie să urmeze un concert la fel de frumos.

... 
   Aleg la priceasnă pe Părintele Mărcuș, pe Romică și pe Părintele Doru să realizeze un recital frumos. Fiecare își dă măsura talentului și oamenii încep să lăcrimeze în valuri. Echipa este puternică. Cred că acum cenaclul nostru are cel mai consistent lot din toată istoria sa. Și au trebuit să treacă 386 de concerte...
...
   Am o stare tremurândă. Mă gândesc că poate nu vor veni prea mulți români la concert. Mi-e dor de Vieru, de soții Teodorovici, de Adrian Păunescu. Ce-o fi fost atunci și în inima lor. Atunci când la Chișinău unii se bucurau la cântecele lor și alții le cereau moartea... Of. țară, ce greu e să te întoarcem acasă... Da...acasă...
...
   Mergem la masă. Intru în transă pentru concertul de seara. Parcă aș avea nevoie de un duhovnic să-mi spună ceva. Simt o ușoară agitație în mine. Un fel de sentiment incoerent. Parcă și o temere. Azi noapte am visat greu că ceva nu funcționa. De mic copil doresc să ajung în Basarabia, de tânăr cânt Basarabia, iar acum sunt în Basarabia... Am impresia că totuși
exagerez cu sentimentele mele naționale, că poate forțez nota trăirilor colegilor. Știu, știu că din inima mea a pornit totul, și cenaclul, și drumurile acestea lungi, și misiunea care este atât de frumoasă, dar mereu mă rog să nu fiu egoist, să fac vreun gest care să-mi îndepărteze pe cei dragi. Mă frământ, socotesc, mă gândesc la toți, la ce este acum în sufletul fiecăruia, la viața lor, la copiii lor, la sentimentele lor... of.. Simt că-mi explodează inima...

Vorba lui Labiș: ”Mănâncă și plâng... Mănânc...”