(Poem scris astăzi, duminică, la ora 13-Sibiu)
Poteci de iertare, și pasul îmi plânge,
Am inima lină ca orice drumeț,
M-aș duce acum într-un dor ce se frânge,
Duminică sfântă, mi-e dor de Râmeț.
Și clopotul Albei din veac se împarte,
Și frate se face cu gând îndrăzneț,
În inima care îmi pare o carte,
Cu versuri de pace, mi-e dor de Râmeț.
Acolo, pe prispă se vede tot cerul,
Păduri ce au urme de urși și mistreț,
Ardealul și-a adună în slujbe misterul,
Trăiesc ca un munte, mi-e dor de Râmeț.
Așa mi-e ideea, că Horea și Iancu,
În schit,pe la slujbe, tânjesc fără preț,
Se întorc lângă maici să le mistuie rangul,
Să adune oștire, mi-e dor de Râmeț.
Ghelasie sfântul, precum infinitul,
La sfinte vecernii se face un deț,
În mir își desface spre inimi veșmântul,
Și-n har te îmbrăcă, mi-e dor de Râmeț.
Ghelasie sfântul, precum infinitul,
La sfinte vecernii se face un deț,
În mir își desface spre inimi veșmântul,
Și-n har te îmbrăcă, mi-e dor de Râmeț.
Și maicile, Doamne, ce slobode toate,
Nu au niciodată vreun gând de dispreț,
Muncesc cu iubire, și atât cât se poate,
Se roagă din suflet, mi-e dor de Râmeț.
De vrei însă lumea mai bună să fie,
Din șoapte smerite, ceva să înveți,
Adună-ți simțirea într-o blândă chilie,
Și roagă-te simplu, în cer, la Râmeț.
