vineri, 12 iunie 2015

CÂȚI PRIETENI FRUMOȘI MAI AM...

Scria undeva Jules Renard: Ce puțini oameni știu să privească ceva frumos, fără 
preocuparea de a spune: AM VĂZUT CEVA FRUMOS!
Povesteam mai zilele trecute cu unii colegi din Cenaclul Lumină Lină de oportunitatea de a continua să prezentăm bucuriile drumurilor și a locurilor cu care ne întâlnim în drumurile noastre, postând fotografii în caruselul FACEBOOK,  sau pur și simplu să mai rărim aceste expuneri, și să ne concentrăm mai mult pe actul în sine al admirației propriu-zise. Textul lui Jules Renard, parcă ne-a dat și mai mult apă la moară, atrăgându-ne atenția că prea mult concentrați la ideea socializării pe FACEBOOK, entuziasmându-ne în a arăta prietenilor online ce minunate lucruri avem în față, riscăm să ne pierdem noi capacitatea admirativă sau să ratăm trăirea efectivă a clipei de frumos.
Desigur aici părerile pot fi pro și contra. Eu admit ambele variante și pe aceea a celor care spun că nu există acest pericol, dar parcă sunt tentat să cred că e destul de justificată și varianta că prea preocupați de postări să nu trăim întru totul clipele de frumos.
Un munte, o apă, un oraș, fie el și italian, o cetate, o floare, le poți admira doar iubindu-le. Iar iubirea presupune intimitate și mister. Spunea cineva că sărutul unor îndrăgostiți, dacă este făcut în public, dincolo de candoarea pe care o simt cei implicați, este totuși un mod vulgar de a-ți epata sentimentele. Cu alte cuvinte, un fel de împărți cu strada ceea ce trăiești și primești tu. Și, sunt tot mai sigur, că viața în sine s-a schimbat foarte mult, că însăși nevoia de comunicare a devenit tot mai pronunțată, și aceasta, din momentul în care oamenii nu mai dezvoltă o relație de rugăciune cu Dumnezeu. Apărând singurătatea, semenii noștri se aruncă în încercări opulente de a relaționa cu alți oameni, pe care-i numesc foarte ușor PRIETENI, dar cu care de fapt nu au dezvoltată o sinceră relație de comuniune. Prietenia, gen FACEBOOK, deși este resimțită de marea majoritate a oamenilor drept o chestiune de suprafață, este totuși practicată, uneori chiar cu disperare de foarte mulți.
Și aș mai îndrăzni să afirm că, noi, dacă am fi creștini practicanți, nu am avea nevoie de astfel de mijloace de socializare. Rugăciunea și harul Sfântului Duh ne-ar fi îndeajuns ca să dezvoltăm prietenii durabile. Iar prietenul se cunoaște mai ales când ești la greu, încercat de o supărare, de o frământare sau de o boală primejdioasă. Atunci el este lângă tine, nu prin poze, ci prin dragoste și frumos...

Să fi lângă semen, la bine la greu,
O floare să-i pui peste ochi și pe rană,
E semn că prin tine, de fapt Dumnezeu,
Coboară din ceruri, potire de mană.

Să nu ceri nimic, doar să asculți și rabzi,
Când prietenul tău are lacrimi pe față,
Mai mult tu atuncea, cu suflet să arzi,
Trimite-i un dor și o speranță de viață.

Pe drumuri de cruci, poate chiar în pustiu,
De vrea cineva ca să-i dai ajutor,
Oprește-te un timp, să nu spui că-i târziu,
Și întinde un leac, sau măcar un fior.

Să fi ce ești tu, o scânteie de har,
Iubire de rai  ce-a pornit din mister,
Prin tine, de fapt, se mai naște un dar,

Și așa vei păși ca un înger spre cer.