CENACLUL LUMINĂ LINĂ!

CENACLUL LUMINĂ LINĂ MULȚUMEȘTE FRUMOS TUTUROR CELOR CARE VIZITEAZĂ ȘI EMPATIZEAZĂ CU STAREA DE SPIRIT A ACESTUI BLOG!

sâmbătă, 6 iunie 2015

AMINITIRILE CENACLULUI (I) LACRIMILE BUNICUȚELOR DE LA ERNEA

9 OCTOMBRIE 2011 
Mi-aduc aminte de un spectacol la Ernea – Dumbrăveni. Eram deja, conform obiceiului nostru, cu o oră îninte de concert, în sala nu prea mare a Căminului Cultural din localitate. Ne pregăteam de concert, întindeam cablurile, puneam stativele, acordam instrumentele, în general tăcuți și entuziaști. Deodată ușa sălii se deschide încet și trei bătrânele și un moș intră înăuntru. Văzându-ne parcă au un moment de uimire. Nu înțeleg prea bine ce se petrece, dar nu ezită în a se așeza pe o bancă.
Eu mă aflu pe scenă și încerc să configurez o poezie despre oamenii de aici. Pur și simplu nu aveam o idee de care să mă leg, sau cum s-ar spune, eram neinspirat. Și deodată, privirea îmi cade mai atent pe acești țărani. Observ că sunt cu toții trecuți de șaptezeci de ani, dar sunt frumoși. Fețe imaculate, aproape fără rid. Nicio urmă de falsitate, așa cum se cosmetizează pline de mândrie doamnele de la oraș. Doar o grimasă liniștită și caldă. Ochii lor par veniți de undeva din cer. Stau fixați parcă  într-un singur punct. Nu au aceea indiferență a omului de la oraș. Nu par răniți nici de curiozități clevetitoare, așezați și atât...
Noi începem să dăm primele acorduri și le propun colegilor un cântec despre Maica Domnului, așa ca să vedem cum sună. Și începem cu O MĂICUȚĂ SFÂNTĂ... La refren ne lăsăm purtați de aripile superbe ale incantației și explodăm pur și simplu în microfoane: NU LĂSA MĂICUȚĂ SĂ PIERIM PE CALE/ CĂCI NOI SUNTEM FII LACRIMILOR TALE/... Un har divin ne emoționează la culme. O simțim pe Maica Domnului chiar acolo, coborâtă pe pământ ca să ne asculte murmurul sfios. Dorul de rai ne revine și în fața ochilor avem parcă însăși grădina paradisului. Nu ne mai simțim într-o sală mică de concerte, într-un sat necunoscut din Ardeal. Timpul, locul și condiția umană sunt abstractizate, iar totul pare ireal...
Deschid apoi ochii și încerc să mă opresc din reverie...Abia acum observ efectul pricesnei ... Oamenii din fața mea, plângeau... Năframele celor trei bunicuțe se umpluseră de lacrimi. În palmă țineau o batistă udă de iubire... O duceau din când în când la ochi și apoi, după ce-și ștergeau plânsul, o puneau ușor peste gură, parcă vrând să-și ascundă oftatul. Vorbindu-le prin cântec de Maica Domnului, ele, dragele noastre femei, la fel cu bătrânelul care le însoțea, au simțit că cerul a coborât în inima lor... Și au trăit odihna raiului, gândindu-se și la faptul că, noi suntem lacrimi ale Născătoarei de Dumnezeu, mântuirea nu mai poate fi doar o iluzie...

A fost clipa în care, cel ce scrie aceste rânduri, a simțit nevoia să ducă acest cenaclu în cât mai multe biserici și săli de concerte. Și mai ales la sate, acolo unde încă mai găsești poporul român autentic. Neamul românesc cu lacrimile sale. Nu lacrimi de disperare, nu lacrimi de ciudă, nu lacrimi de invidie și de dușmănie... Lacrimi de iubire, de evlavie și de recunoștință... Totul pentru Maica Domnului...