miercuri, 22 octombrie 2014

ȘTEFAN ION SAU CUM VORBESC EU RAR DESPRE CEI DRAGI...

Rar vorbesc de cei cu adevărat dragi sufletului meu... De obicei pe dânșii îi nedreptățesc cel mai mult... Îi mustru, le cer performanțe grele, le spun în față vorbe pe care nu le merită și îi las să creadă că nu îmi stau pe inimă... 
Despre ei nu scriu multe în cronicile mele... Și le ocolesc meritele... Dar aceasta nu este decât un sfios mod de a-mi apăra în fapt vulnerabilitatea  ce o am  față de dânșii. Pentru că, de fapt ei îmi sunt cei mai dragi și mai apropiați duhului meu... Mă apăr însă de greul sentimentelor din mine "atacându-i"... Și la propriu și la figurat... Punându-i la muncă și cerându-le totul... Totul sau nimic... Așa ca în marile romane de inimă albastră...

Despre Ștefan Ion, colegul meu din Cenaclul Lumină Lină nu prea pot vorbi limpede... Pentru că, deși îl respect, și nu am aparențe de șef, ca să ridic cumva tonul la el, și dacă am făcut-o vreodată îmi cer iertare, cu el este totuși destul de dificil să vorbești. De ce? Nu prea știu, deși îmi doresc foarte mult să vorbim... La o primă vedere pare taciturn și nedeprins cu socializarea... Iar noi părem două firi contrarii... Unul care vorbește foarte mult, și unul care tace... Și totuși, el este omul cu care am colaborat cel mai mult, cel mai corect și cel mai bine... Un coleg adevărat... Un sufletist greu de dibuit la o primă vedere, dar de fapt un dăruitor prin excelență... Cu inimă mare, mare de tot...
L-am cunoscut în împrejurări simple... Venea pe la Biserică cu Fratele Bălan( actualul său socru) și apoi, fiind pus într-o împrejurare să realizez un concert la TBC cu Cenaclul Lumină Lină ( în forma sa minimală de început) am început colaborarea. Mi-a fost recomandat cu căldură de Părintele Iosif Toma, că știe să cânte la orgă și m-ar putea ajuta... Așa am început să cântăm... Restul a venit de la sine...
I-am propus după un oarecare timp și colaborarea cu Radio Trinitas, iar Ștefan a acceptat, a pus osul la treabă și pot spune că a fost un excelent autodidact... S-a perfecționat cu fiecare emisiune, cu fiecare zi petrecută în fața computerului în studioul Sfântul Andrei Șaguna... Văzându-i corectitudinea și abnegația l-am menținut alături de mine. Și eu, și el, Și Dumnezeu și oamenii au avut de câștigat... Relația de muncă s-a întărit, iar lucrurile bune au iești la iveală... De asemenea și caracterul său deosebit l-a pus în postura de a nu mă lăsa niciodată la greu... Nu s-a plâns, nu a cârtit, și am înțeles că mă respectă pentru tot ceea ce măcar încerc să fac... Cu realizări mai bune sau mai puțin bune...
Uneori credeam că nu-l înțeleg. Erau moment când noi doi dialogam greu... Pe mașină, la servici... El părea că se închide într-o lume numai a lui, dar de fapt eu mă înșelam. Ștefan, în tăcere, își pregătea dăruirea de pe scenă și de aceea el este acela care stătea în spatele multor reușite ale cenaclului...
Nu știu dacă va citi vreodată acest material. Poate că totuși da, iar atunci îi spun că pentru mine el e de mult un frate adevărat... Un alt fel de frate... Nu de mamă, nu de "Oaste", ci de bucurie... Ceva ne-a legat indestructibil... Ceva ce poate nici el nu prea știe, nici eu nu prea înțeleg pe deplin... Acel ceva pe care "primii creștini" îl aveau în conștiință, duhul de a face ceva frumos pe pământ...
Îți mulțumesc Ștefan! Să mergem mai departe... Oamenii lui Hristos nu se opresc niciodată din drum... Oricât de greu le-ar fi uneori...