Să fim sinceri. Vara este anotimpul amintirilor. Nu iarna, nici
toamna care îngroapă totul în frunze...
X
Era noapte. Și luna mi se părea mai aproape ca oricând. Era
o noapte de primăvară și visam să am o chilie dincolo de mine. În pustiu... Să
fiu gata de moarte. Să mă las pierdut în negura adâncurilor nocturne și deodată
să mă trezesc în brațele lui Dumnezeu... Și m-am trezit... Viu, încă cald și
fără măsură... Puteam să tac, puteam să nu mai doresc nimic... Misterul pusese
stăpânire pe sufletul meu. Noaptea a trecut mai repede ca niciodată... M-am
trezit umil și plin de candoare. Iar dis de dimineață am fugit să miros roua de
pe fierele de iarbă. Tocmai mă întorsesem din rai...
X
"Iubirile" oamenilor parcă încep să stea sub contabilitate... Uneori au scopuri clare și
sentimente puține. Iubirile încep din
glanda emoțională, dar ajung să se îngroape odată cu apariția rațiunilor.
Emoțiile de început se bulversează destul de repede, atunci când apar curiozitățile
viitorului. Ce o să fie? Unde o să ajungă iubirea? Cum o să se împlinească ea
și material? Ce o să avem în casă, pe masă, în camera de zi? Cum o să stea verigheta pe mână? ... Adică, începe materialitatea lor,
iar creștinismul pare la prima vedere, dacă dăm apă la moară teologiei penale, că nici el nu poate ca să ofere o șansă purei iubiri decât dacă ea se așează în chingile
materialității. Trebuie să fim așa, să facem așa, să spunem așa... Trebuie, trebuie, trebuie...
Astfel apar probleme... În loc de frumosul și mult doritul „Te
iubesc”, apare mult prea greul „La ce oră vi acasă?” sau „Cu cine ai umblat?”sau „ Când ne vom cumpăra
un alt dulap sau o mașină mai bună?”... Nu mai spun că, în loc de „Rămân cu tine
până la moarte”, se naște îngrozitorul „Nu mai putem continua, în felul acesta.
Iubirea noastră nu duce la nimic...” Chiar, la ce oare poate să ducă iubirea?
Eu sunt de părere că iubirea este iubire și când nu duce la "nimic''. Sau, la ceea ce
înțelege lumea a fi "nimic"... Și mai ales atunci... Hai, să îmi pun o problemă delicată... La ce oare a dus iubirea Lui Dumnezeu pentru oameni, când ea nu primește nici un răspuns de la om? La
ce a dus jertfa Sa pe Cruce? La o lume care-i întoarce zilnic spatele
Creatorului. La o lume care își face legile cum vrea ea și îl respectă pe
Dumnezeu în proporție de, poate nici 10%... Și totuși Dumnezeu ne iubește... Nu
ne solicită daune morale, nu ne pedepsește zilnic și nu ne părăsește... Iubirea
e iubire de dragul iubirii. Chiar și atunci când nu duce la nimic material și
social. Cu o condiție, să fie curată și din suflet...
X
Rugăciunile de vară sunt blânde. Ochii se închid spontan la
prima bâlbâire de cuvinte. Apoi silabisești pe din afară orice rugăciune auzită... Rugăciunile particulare par însoțite de sentimentul dorului. La
români, dorul are valențe tragice. El este deopotrivă suspin și balsam. La fel
și Domnul Hristos. Gândul la El este deopotrivă mângâietor și răscolitor. Ai
vrea să-L vezi chiar atunci în fața ta, și neputința de a-l observa îți
trezește lacrimi. Iar atunci rugăciunile se prefac în jale. Cânți și îți ceri
partea de liniștire. Vrei ca măcar o palmă de înger să te mângâie pe față. Of,
cât de pământeni suntem... Dar e frumos!
X
Mi-e greu fără verde, fără pădure. Nu știu de ce am de multe ori
sentimentul că mai degrabă aș aparține pădurilor. Că nu aș fi un om firesc, dar
nici unul sălbatic.... Că aș sta în linul unui codru mult, poate ani și ani.
Sau poate că ceva e nemângâiat în sufletul meu, de când am aflat că mii de
pustnici au devenit fericiți.
Iubirea e un fel de codru. Dar pustnicii sunt tot mai
puțini. Pentru că, marea majoritate a celor ce vor să iubească, caută câmpiile
și dealurile, aranjamentele florale, dulcegăriile etc...
X
Am avut ieri o silă. O femeie pe stradă pășea agale și era rujată opulent. Niciodată nu am suferit rujurile. Le-am considerat o spoliere pe cel
mai fin loc de pe fața omului. Locul cu care trebuie să grăiești, a devenit un
fals. Scopul este acela de a te face adulat. Și cred că cel mai mult au de suferit soții care trebuie să suporte rujul de pe buzele soției, atunci când ei
se pregătesc să le sărute. Un zid se naște între cei doi. Și de dragul unui
sărut, bărbatul acceptă compromisul. Rujul nu este acceptat de asceza ortodoxă,
care mai degrabă decât un act cosmetic, vede în el un mod de a-ți compromite
naturalețea. Și de aceea icoanele cu ruj pe buze sunt atât de triste.
Întrebați-o pe Maica Domnului, ce părere are...
X
Duminică poate fi în fiecare zi. Când ierți din suflet pe
cel ce ți-a greșit cu ceva, ești într-o autentică zi de duminică. Când rabzi
durerea în singurătate, fără a te lamenta cuiva ești un înger de duminică. Și
peste toate un rob cinstit al lui Hristos Iisus.
X
Mi-aduc aminte de o panoramă incandeșcentă din proximitatea
casei lui Simion, prietenul meu din Cervarese-Italia. Mă trezeam diminețile
într-o stare vecină cu exuberanța. Mergeam la geamul dromitorului și contemplam
un câmp invadat de verde, aflat în imediata apropiere a casei sale. În
depărtare se zărea muntele și suburbiile orașului Vicenza. Dar panorama ce se
deschidea înaintea ochilor mei era aducătoare de pace. Mă odihneam privind
înainte. Și mă simețam plin de bunătate, mai ales că aveam mereu impresia că
întrec în păcătoșenie pe mulți dintre semenii mei.
Ce idee inspirată. Să te atingi cu ochii de firele de iarbă
și să te simți mai bun. Să te curețe verdele smeritelor firișoare de tot ce ai
împovărat în mintea ta. Să fi parcă imponderabil și aproape fericit. Iată
seducția unui timp pe care mi-l doresc întotdeauna repetat. Timp al
reîntoarcerii în natură sau al statornicirii departe de urbanism. E visul blând
al unui copil ce-și caută încă fiorii.
X
Sfios mă așez lângă o Icoană a Maicii Domnului. Am un
sentiment de copilărie. Mă simt ca un pui de om răsfățat. Am impresia că Fecioara Maria vrea să-mi spună
câteva cuvinte dulci.Interesant e faptul că Maica Domnului pare că vorbește
mereu. Caldă și primitoare. Și de câte ori am fost încercat de platitudine,
m-am întors cu ochii spre prima Icoană a Măicuței ce-am avut în cale. Așa m-am
împăcat mereu cu mine însumi și am alungat tragediile de la ușa istoriei
personale.
Maica Domnului e trimisă în lume ca să ne odihnească. Ne
vede agitați și dezorientați. Ne simte tumultul din gânduri și se zbate să ne
inducă sentimentul de răbdare. Oricine este copilul Maicii Domnului este
condamnat la răbdare nesfârșită. Și de aceea supărații pământului, orgolioșii,
schizofrenicii mâniilor ciudoase, nu au nici o legătură cu Măicuța. Pentru că,
le lipsește blândețea. Și așteptarea care este bastonul răbdării sau trunchiul
ei absolut.
X
Am aflat că stelele plâng. Mi-a spus un înger, care apoi s-a
dus să plângă și el. Patima plânsului a cuprins întregul univers. Și de aceea
pustnicii nu mai au lacrimi. Ei s-au învățat să aștepte moartea. Și la capătul
morții, ușile raiului. Mi-e dor să stau pe o stâncă, lângă un izvor și să
privesc cum plâng stelele. Mi-e dor de Apuseni. Locul cel mai blând de pe
pământ...
