Îmi aduc aminte
că nu era duminică în care să lipsesc de la Sfânta Liturghie. Copil fiind mă
duceam cu bucurie la Catedrala Mitropolitană din Sibiu. Și mai rețin faptul,
incredibil pentru ziua de azi, că în fiecare duminică era soare. Un soare
blajin de dimineață și puternic la orele amiezii, când ne întorceam cu familia
acasă...
Același
traseu...ca un ritual de statornicie în credință... Strada 1 Mai – Strada
Octombrie Roșu – Piața Mare – Strada Avram Iancu. Atât la ducere, cât și la
întoarcere mergeam cu toții, eu și familia, foarte liniștiți. Poate mai
îngândurați înainte de slujbă, pentru că simțeam că trebuie să ne întâlnim cu
Dumnezeu și nu o putem face chiar oricum. La intrarea în Catedrala îmi bătea
întotdeauna cu putere inima. Eram sfios, dar sigur pe ceea ce aveam de făcut.
Mă îndreptam spre locul unde se așezau copiii la slujbă, un fel de podium
octogonal, aflat chiar în fața centrului soleei. De pe acel podium se citea de
cele mai multe ori Sfânta Evanghelie și se rostea de către preot Crezul. Noi
copiii, invadam și la propriu și la figurat acest locușor, care părea
predestinat pentru a ne găzdui exuberanța infantilă. Nu stăteam în afara
bisericii, nu ne plimbam pe ușă afară, nu ne jucam în timpul rugăciunilor. Eram
acolo, poate mai puțin implicați afectiv decât adulții, dar atenți la tot ceea
ce se întâmpla în Sfântul Altar.
La Catedrală
slujeau mulți preoți, marea majoritate cadre didactice ale Institutului de
Teologie, somități ale cuvântului doctrinar ortodox, ierarhi, călugări etc.
Momentul de vârf era venirea la catedrală a Mitropolitului. L-am văzut de multe
ori pe I.P.S. Nicolae Mladin. Avea fața blândă, umană și liniștită. Erau
ultimii ani de păstorire ai arhieriei sale. Predica mai rar, dar era prezent.
Iar la sfârșitul slujbei, lumea îi deschidea un culoar spre ieșire, pe care
dânsul pășea rar, oferind cu generozitate Sfânta Cruce spre a fi sărutată de
fiecare credincios. Gestul trezea emoție și sporea popularitatea chiriarhului
în rândul enoriașilor săi. La fel avea să facă și Î.P.S. Antonie Plămădeală,
urmașul Mitropolitul Mladin, omul minunat, care a punctat cu foarte multă
vivacitate culturală și catehetică istoria anilor optzeci ai Sibiului
duhovnicesc.
Drumul de la
biserică acasă se făcea cu pași vioi, pofta de mâncare era mare, iar
bucățelele de anaforă, împărțite cu foarte mare grijă de crîsnicii catedralei,
nu reușeau să liniștească febra stomacului. Urma masa, cu rugăciunea rostită
apăsat de tata, cu solemnitatea noastră de moment, urmată de freamătul juvenil
al gesturilor noastră vesele și nestăpânite, și apoi meniul care era îngurgitat
cu bucurie. Niciodată nu ne plângeam de nimic, nu făceam mofturi la mâncare și
pe cât posibil nu lăsam mai nimic în farfurie. Erau anii vestitei crize
economice, datorită faptului că președintele Nicolae Ceaușescu dorea să stingă datoriile
României către țările occidentale. Dar masa era bogată. Felul întâi, ciorbe mai
întotdeauna sau supă cu tăieței de casă, făcuți sâmbăta de către mama și
bunică, urmate de de bogatul fel doi, pui, piure de cartofi, salată de
crudități și evident prăjiturile de la final. La facerea tăiețeilor participam
și noi copiii. Mi-aduc aminte că, sâmbăta pe la amiază, îi franjuram cu mare
atenție, spre a nu fi nici mai mari și nici mai mici, iar pentru a da o mână de
ajutor și la facerea prăjiturilor, avem responsabilitatea de curăța nuca și de
a o fărâma pe cârpător. Era frumos, era plăcut, era o mare bucurie să faci
ceva, să te
simți responsabil de un bun din care aproapele tău se va bucura...
