Scriu pe
blog și mă uit puțin mirat la editorial apărut astăzi în ziarul “LUMINĂ LINĂ”. Nu am mai scris de multișor pe blog. Ce să mai scriu de
fapt? Când mă consider nedemn de scris… Sau, poate teama de a nu fi citit… Sau
de a nu fi înțeles… În ultima vreme am simțit nevoia să mă implic mai mult în
viața bisericilor pe care Dumnezeu le-a ctitorit, alături de neputințele mele.
Eram dator Bisericii de pe Dealului, celei de la T.B.C. Am lăsat deoparte
net-ul ( și am confirmarea că nu am greșit) A apărut și acest ziar. Un fel de
viață ortodoxă la ea acasă. Cu bine, cu greutăți, cu probleme, cu soluții… Mă
uit chiar acum la fotografia cu muncitorii care lucrează pe șantierul de pe
Dealului. O fotografie firească la urma urmei… Nefiresc, e că puțin sesizează faptul
că acești muncitori există, că există și un proiect pe care în îndeplinesc, cu
banii sunt puțini, că lumea nu mai donează mai nimic, că toți știu de ce, că unii nu vor să se autodepășească, că încă sunt realist și îmi dau că părerea că oamenii pot mai mult, că mi se dau sugestii și nu e nimic rău în asta, că nu mi se dau soluții practice și e rău aceasta, că toți știm cum e Duhul Sfânt, că toți dăm lecții preoților, că vorbim cu patimă, că scriem și apoi rescriem, că ștergem adevărul, că avem impresia că schimbăm lumea, creștinismul, ortodoxia… Concret însă fiecare supraviețuim... Cu masonii, între masoni, între români vânduți, între străini ce ne dau "siguranța zilei de maine", cu mol-urile, cu cafeaua de import, cu euro, cu usturoi chinezesc, cu pâine turcească, cu biscuiți fini, cu unt de BILA, cu sucuri protestante, cu ghete catolice, cu săpunuri străine, dar cine a căutat concret să fugă în munți, să facă rezistență Românească, să se ia la trântă cu IMPERIUL EUROPA, să mănânce numai produse românești, să vorbească numai limba română, să se ia la trântă cu masonii, cu dracii, cu dușmanii lui Hristos... Cine? Nimeni... pentru că numai vorbele sunt de noi... Faptele egal compromis...
În ziar
scrie ceva și de cenaclu… Vorbe… “Hai să facem rost de un microbuz– sau ceva
de genul acesta… Un refren pe care vi-l
cânt pe blog de ceva
ani... Un refren-cerere-implorare inervant... Dar spus foarte des... Ca și cântecul CĂCIULA... Poate cel mai uzitat cântec al cenaclului...
Voi citiți, ridicați din umeri, vă faceți calcule personale, vă e drag cenaclul, dar mai scumpă e viața, apoi închideți net-ul și spuneți că nu puteți face
nimic... Iubirea rămâne totuși la nivel de cântec și de cuvinte... Cum a fost și va fi mereu... O tragică poezie... Ceea O ce e mai mult, ar fi foarte greu... Știu și înțeleg... Părintele Cătălin
SCRIU
( încercare de poem)
Scriu cu mâna tremurândă,
Scriu și
nu găsesc cuvinte,
Scriu,
mi-e lacrima flămândă,
Scriu, ce
inima nu minte.
Scriu, ce
nu am scris vreodată,
Scriu,
lumina arde lină,
Scriu, pe
pagina curată,
Scriu,
iertându-mi orice vină.
Scriu,
poetul nu mai doarme,
Scriu,
veghez, mi-e dor de milă,
Scriu, și
vorbele nu-s arme,
Scriu, ca
tancul pe șenilă.
Scriu și
iert, așa e bine,
Scriu, cum
nu am scris vreodată,
Scriu,
curg lacrimile line,
Scriu,
semnez cu viața toată.
