DE CE NU POT IUBI MAI MULT
M-am întrebat adeseori de ce nu pot iubi
nelimitat? De ce iubesc doar privilegiat sau uneori prea privat? De ce nu pot să-mi dau sufletul
pentru aproapele meu? Pntru fiecare...Și, mai ales viața... Pentru că, aici, în ceea ce scriu, vă rog să mă credeți că nu e vorba de un rutinat articol, sau de a mă pune bine cu cititorul. Nu, aici e vorba de adevăr, adică de
încercarea mea de a fi sincer cu
dumneavoastră… Și poate, că e vorba de însăși sensul existenței mele...
Și iată-l pe Afântul Ioan Scărarul
răspunzându-mi: “Smerita cugetare este atunci când unul fiind ocărât de
altul nu-și micșorează dragostea față de acesta.” Și concluzia, ar fi aceea că eu nu am smerita cugetare, că încă am destulă slavă deșartă multă, că sufletul îmi este altruist doar uneori, că eu iubesc
doar la ocazii, sau numai pe cei ce mă laudă, pe cei ce mă fericesc, pe cei ce
îmi spun că sunt valoros…
M-am întrebat adeseori de ce râd foarte mult, de
ce zâmbesc fără noimă, de ce sunt ironic, de ce sunt purtător și știutor de
glume? De ce sunt gata să zâmbesc cu superioritate la vederea stângăciilor săvârșite de cei din jurul meu?
De ce mă bucur de uneori pedepsirea și nereșușita aproapelui?
Și iată-l tot pe Sfântul Ioan Scărarul
răspunzându-mi că: “Darul lacrimilor este mai mare decât botezul,
deoarece curate păcatele săvârșite după acesta…” Și m-am descoperit nesimțitor
la inimă, adică împietrit la iubire. Fără de lacrimi și fără de iubire. Mi-am văzut viața gonind după interese
umane, după privilegii de moment, după fericiri labile. Și am înțeles de ce
aproapele meu mă iubește doar atâta vreme cât îl iubesc și eu asemenea. Pentru că, și el
gândește la fel ca mine. Pentru că, și el iubește doar ca să fie iubit și nu din
datorie sinceră pentru Dumnezeu. Că toate iubirile de pe pământ încep tumultos și se
sfârșesc repede, pentru că noi trăim cu frică, știind că cel pe care-l iubim la suprafață, are și el în inima lui aceeași neputință, aceeași limită, același
pragmatism în iubire... Că mă va iubi doar aâtâta timp cât eu îi voi putea oferi ceva... Că într-o zi, el, aproapele meu, are să descopere că nu
îl iubesc cu adevărat și,recunoscându-și același sentiment are să-mi devină străin, și poate chiar vrăjmaș.
De aceea, lacrimile, ele și numai ele, căzute
cu timp și fără timp, dau sens iubirii și spală cerul gândurilor noastre…
Lacrimile pe care le aștept deatât vreme… Ca dar de la Dumnezeu…
