MÂNDRIA DRACILOR ”EUROPENI”

Mândria te face să nu mărturisești. Omul mândru, ce atent ești să nu-ți superi prietenii lumești, să nu distribui decât la un an odată o icoană, o chemare la slujbe, la rugăciune... Omule care vei fi judecat pentru compromisul tău. Omule care te lepezi zilnic de Hristos! Omule care ai făcut un ghiveci din religie, lumesc și iad. Omule, omule...
E Postul Mare și tu taci. E Postul mare și tu îți cauți mântuirea în oameni, în masoni, în Uniunea Europeană. Tu care vrei să-ți trimiți aleșii în Parlamentul European, adică la diavol acasă, în creația lui... Pentru că masonii au făcut aceste instituții, iar tu astăzi le girezi de frică și pentru că ai nevoie de ”Noul Tătuc”... 
Dar până când? Până când oare vor tăcea neamurile și nu se vor scula la luptă să-și împlinească chemarea de independență? Până când ne vom amesteca limbile, granițele, religiile, catedralele? Până când vom fi și lumești și ”spirituali”? Până când va mai suporta Iisus Hristos această zăpăceală istorică, făcută în numele diavolului ”umanist”? Până când ne om lepăda de Cruce? Până când?

( text scris cu aproape 10 ani în urmă, nepublicat atunci, dar mai actual ca niciodată. Mulțumim Pr. Cătălin că ni l-a încredințat spre publicare)

ȘTIU DE CE A ARS NOTRE-DAME! PĂRINTELE CĂTĂLIN:

Știu bine de ce a ars Notre Dame - catedrala Parisului. A ars pentru că în Franța creștinismul este în agonie de mai bine de 200 de ani și pentru că politica masonică a făcut tot ceea ce este posibil ca să fie discreditat creștinismul. Au lovit mediatic în Biserică (filme artistice, documentare istorice, legi păcătoase și tolerante la rău), au adus arabii cu milioanele ca să se amestece religiile, au creat o clasă de politicieni lași și spălați pe creier. Exact cum se întâmplă la noi.

”Omul nou” francez este vârful masonizării. Este omul care face orice ca să îngroape morala creștină, este omul-politic duplicitar, exact cum au ajuns politicienii de la noi, pe care i-ați văzut cât de penibili au fost la referendumul PRO-FAMILIE! Mi-a fost și îmi este rușine de ei. Au învățat de la ”frații” lor francezi, americani sau englezi, că fi politic înseamnă a fi ticălos și ipocrit. De fapt sunt mincinoși și nu se gândesc decât la ei. la viitorul ”lor”. La cariera lor. 

Timpul istoriei e pe sfârșite. Timp nu mai este. Răbdarea lui Dumnezeu este la margini, pentru că politicienii ucid religia creștină. Îl scot afară pe Hristos din istorie. iar Hristos nu vas fi învins niciodată. El este biruitorul!

În Franța creștinismul a fost răpus cu atrocitate. La noi încă mai suntem câteva milioane de oameni iubitori de tradiții, de slujbe, de morală creștină. Și pe noi vor să ne stârpească. Generația”tatuaților” slujește deschis diavolului. Internetul est enoul IDOL la care se închină miliarde de oameni. Ni se pregătesc cipuri sub frunte, carnete biometrice, suntem amenințați de mai mari-cî trebuie să ne închinăm doar la o anumită clasă politică ”așa zis PRO-BISERICĂ”, ni se ascultă telefoanele, ni se caută grșeșli în biografie ca să se motiveze în ”dosare de cadre” excluderea noastră, nu suntem solidari, nu sărim în ajutorul celor ce au curajul mărturisirii, ne bucurăm pentru că unii ne aruncă bani în ochi și uite așa facem și noi ”revoluție franceză”. Masonii înving prin progeniturile neo-comuniste, prin bărbi și mustăți de circumstanță, prin compromnisuri rușinoase. În curând va arde și NOTRE-DAME al nostru. Adică inima noastră! Și toți vom fi vinovați! Inclusiv noi cei ce am tăcut și am renunțat la mărturisire și la proclamarea identității noastre...

DE CE AM FOST ȘI CUM A FOST LA BLĂJEL!

M-am hotărât să mai scriu câte un articol. Învins de ”Facebook”-cu care de fapt nu sunt în relații cordiale, dar de care ne folosim, prin colegii care postează pe pagina ”Lumina Lină Sibiu”, pentru ca dumneavoastră să aveți zilnic informații despre noi, așadar retras din ”tumult”, nu mai îmi fac iluzii că lumea mai poate citi o serie de articole, așa cum vă obișnuisem ani de zile pe ”blog”. Primeam pe dumitreancatalin!yahoo.com altădată semne că sunt cititori care ”suportă” încă limba română și mă bucuram. Încă se mai citea... mai era răbdare pentru a citi. Dar astăzi ”pozele” au învins. Omul nu mai are finețea scrisului și nici emoția cărții. Trăim ca și ”pruncii” din ”poze colorate” și ne mirăm că Eminescu a devenit ”infractor” pentru elevii de clasele liceale...

Pe de altă parte cum să mai te apuci de scris dacă cititori nu ai? Cui să-i vorbești dacă omul nu are ”timp” de citit, plângându-se toată ziua că avem calendarul ”schimbat”, dar în realitate avem timp enorm pentru a vorbi cel puțin 120 de minute pe zi la telefon, uneori chiar mai mult...etc... Normal că articolele ”mor”...

dar totuși din respect pentru ”scris„, pentru frumosul concert de ieri de la Blăjel, pentru minunatul domn Cristian Roman, iată-mă fericit în situația de a scrie, cu riscul de nu fi citit, dar cu bucuria că uneori cuvintele au prețul lor frumos... Așadar, cum a fost ieri?

Am ajuns în jurul amiezii la Blăjel și se simțea un freamăt ancestral în Sala Căminului Cultural. Lumea venea, copiii din Păucea se pregăteau să cânte pricesne, ”Cununa Blăjelului”-excelent grup de comuniune artistică, își aranjau costumele populare și am simțit un fel de pace de dincolo de veac. La început era puțină răcoare în sală, dar inimile gazdelor băteau puternice. Cenacliștii veneau unul câte unul, opreau mașinile și își instrumentau mințile spre a se dărui încă o dată publicului românesc. nu eram chiar toți, dar cei care au venit, cu efort binecuvântat- să remarcăm lucrul acesta, au făcut tot ce a fost posibil pentru ca spectacolul să iasă bine. 

Mă gândeam că avem cifra 500. Adică 500 de manifestări sub numele LUMINĂ LINĂ... Și la sfârșit îl vedeam pe domnul primar mai mult decât fericit. Totul ieșise perfect. Un ”Cenaclu” mic la număr, poate schimba inimile unei întregi comunități. Și cât de mult au câștigat ca suflete, cei care au avut inspirația să cheme pe acești ”truditori” frumoși și să-și graveze laolaltă numele, iubirea și poate chiar  viitorul alături de ei. 

Mă gândeam apoi, că Dumnezeu îmi dă putere să iubesc pe acești oameni cu care merg la drum duminică de duminică și ei să mă iubească la fel de mult. Mă uitam la Părintele Doru cu cât drag mă privea, la Nelu Ivan care îmi pare nu doar frate ci pur și simplu al doilea suflet al meu, la Romică cu care m-am întors la Sibiu ”spovedindu-ne ” oboseala, cu Sorin care pare au ”As” al bunului simț colegial, cu toți ceilalți și simțeam că Maica Domnului ne-a dat mai mult decât o familie. Cu ei oamenii care niciodată nu au venit lângă mine din ”obligații” și o de câte ori nu aș fi vrut să-i umplu cu ”aur”, dar de unde nu am avut nici ei nu au cerut. Mai ales pentru că, cu leuții strânși în timpul săptămânii abia reușim să plătim combusitibilul, dar, vedeți dumneavoastră, aici se întâmplă un lucru mare, ceea ce nu se întâmplă în România neo-comunistă de astăzi, și anume faptul că iubirea învinge. Noi cântăm încă din iubire. Noi cântăm încă din pasiune. Noi nu cerem nici de unde este, nici de unde nu este. Noi iubim poporul, nu ne ascundem în spatele unui microfon ca să culegem ovații. Noi, alături de oameni jertfelnici, genul domnului Roman, un alt ”frumos nebun” al poporului român, suntem genul de entuziaști care văd un singur lucru înainte. IUBIREA DE ȚARĂ! În rest, totul e politică, imagine, fals, profit și interes. Într-o țară în care încă nu se găsește un sponsor care să sprijine după 500 de concert un astfel de grup, există încă lumină, oameni superbi ca cei din Blăjel, suflete mari și ”cântăreți”ai neamului gata de bătălie cu stelele și cu toată platitudinea neamului românesc.

La Blăjel cununa acestui concert am fost noi toți. De la cel care ne-a propus concert și până la ultimul copilaș din sală care a ținut sus drapelul tricolor. De aceea a vrut Dumnezeu ca noi să fim ieri acolo, la linia 500. Primind în schimb aplauzele unor oameni curați, buchetul de flori al unei sincerități divine și iubirea unui popor nemuritor.

Mulțumim Blăjel!

Mulțumim Cristian Roman!

Mergem mai departe!

PĂRINTELE CĂTĂLIN DUMITREAN

CÂND AVEM DEZLEGARE ÎN POST?

Încep să scriu două vorbe despre post, punând această stupidă întrebare: ”Când avem dezlegare?” Pentru că dacă aș pune titlul ”Când postim?”-nimeni nu ar mai citi acest articol. Dar hai să începem postul cu adevăratele întrebări. 

Deci:

Cine ești tu cu adevărat? Ți-ai pus vreodată întrebarea sinceră, dacă practici creștinismul de voie sau de nevoie? Crezi cu adevărat în acest Iisus Hristos? Te temi oare de El sau îl iubești din tot sufletul? Ai vrea oare ca viața ta să arate altfel și să fi un om mai credincios?  Iată întrebările tale sau ale mele la început de post...

Mi-am început postul cu o problemă de conștiință și mi-am pus întrebarea cât vreau eu să țin acest post și cât vreau să scutesc din el. Primul lucru în minte mi-a venit să îmi spun că sunt bolnav, că sunt neputincios, că nu-i păcat ce intră în gură, ci numai ce iese afară... Am început să-mi liniștesc ”conștiința”, așa cum o fac de atâtea ori în viață când vine vorba de creștinism, de post, de rugăciune, de nevoință, aducându-mi tot felul de argumente anti-post... Și uite așa era să dau greș chiar din primele ore ale postului. Cu scuze, cu teorii despre calitate și nu cantitate, cu ideea că Dumnezeu nu are nevoie de postul meu, cu faptul că o să postesc doar când socotesc eu.... 
Și ce ciudat e omul...Mi-am adus aminte pe loc de toate neputințele mele, de faptul că sunt firav, că o să mă ”îmbolnăvesc” dela postire, că mă dor rinichii, că am ficatul și inima bolnave, că nu am proteină, sau că sunt prea habotnic în credință, prea extremist, prea frământat de ortodoxie și am uitat cât de ”sănătos” sunt la mesele de ”dulce”, când nu mai am nicio boală, când se aprind plăcerile gustative, când nu mai am nicio ”problemă la inimă”, când pot mânca carne prăjită din greu, mezeluri cancerigene și alte produse pline de ”E-uri”. Mi-am văzut duplicitatea și am înțeles că omul, că noi, că eu însumi, vorba unui sfânt părinte ”suflete, de multe ori devii fățarnic în fața lui Dumnezeu. Că nu dă prea multe parale pe ”postul Domnului”, că nu este serios în ceea ce el fals numește ”iubirea de Hristos”. Că de fapt suntem niște mici atei camuflați în zale de creștini ( la sărbători sau când dă bine la imaginea de oameni ”așezați”), ascunși după citate patristice, în care vezi Doamne mai de ”folos” este să nu postești, dar chipurile să fi ”om bun”...

Și cine îmi garantează mie că sunt ”om bun”? Nepostirea mea, sminteala pe care o aduc eu celor cu care mă așez în păcătoșenie, la mese de dulce, la alte patimi? Faptul că noi creștinii secolului XXI am inventat teorii ciudate despre duhovnicie, că preoții ei înșiși nu mai postesc și se pun ”în bancă” cu pătimașii, devin una cu ei fără nicio mustrare de conștiință...
Întreb de aceea și eu, așa ca Apostolul Pavel ”au doară s-a schimbat Hristos?”, sau au inventat o nouă ”morală” strâmbă, adaptată la ipocriziile noastre, pentru lașitățile noastre, pentru faptul că nu mai suntem în stare să ducem un post curat dela un capăt la altul? Nu știu, dar în final am să vă spun ceva intim. Bunica mea avea o vorbă. ”Copile, necazurile care le vin oamenilor în sat sunt de la faptul că ei nu sunt corecți cu postul. Ba unui copil îi merge tot rău, ba o fată nu se poate mărita, ba nu ai spor la țarină, ba îți moare cineva drag, ba te simți tot timpul slăbit, și asta pentru că în ”mândriile” noastre spurcăm ( asta era vorba dânsei) postul cu dezlegări de o zi sau de mai mult. Vedem că ne merge rău, dar persistăm în obiceiurile noastre. Nu ne abatem de la ele. Nu învățăm niciodată nimic din necazurile pe care le-am avut. Și atunci în ce lume trăim? Și atunci de ce ne mirăm că suntem bolnavi? ”...

LA MULȚI ANI SORIN POPA!!!- ȘI O SCRISOARE PENTRU DRAGII MEI COLEGI! VĂ ROG CITIȚI (PĂRINTELE CĂTĂLIN)

DUPĂ PETROȘANI, MEDIAȘ...IUBIRE

Sunt fericit să vă scriu din nou și să vă spun că vă iubesc dragi colegi, mai ales după emoționantele concerte de la Petroșani și Mediaș. Sfios am fost la început de drumuri, acum aproape zece ani, când nu vă cunoșteam pe toți cei de astăzi, dar, așa a binevoit Dumnezeu, cu fiecare să am un dor, o speranță și o lumină lină. 

Vedeți, cât este de întunecată valea pământească, cu diavolul care ne lovește în inimi, în talent, în lacrimi, ca să ne oprească dăruirea?  Nu este simplu să fim ai lui Dumnezeu? Și oare de ce am avut aceste succese publice de ieri și alaltăieri, dacă nu din har? Pentru că acest Cenaclu a fost îngăduit și binecuvântat ca să existe. Și el a făcut atât de mult bine oamenilor.

CONFESIUNEA MEA

Vă fac o confesiune publică, deși nu știu dacă veți avea răgazul să mai citiți. Se citesc greu astăzi textele fără fotografie și fără senzațional. Dar, cine știe, peste ani poate că aceste cuvinte vor valora ceva mai mult decât astăzi. De aceea vă spun că sunt ceea ce sunt și aceasta este mărturia mea, doar datorită Bunului Dumnezeu, și deci vă rog mult să nu-mi puneți în spate succesele cenaclului. Ele sunt, așa frumoase cum sunt datorită Lui, și datorită vouă-, tuturor celor care ați urcat vreodată pe scena acestui cenaclu.

Voi, colegii mei, sunteți niște oameni buni și înzestrați cu multe calități. Cenaclul v-a devenit casă și iubire. Cenaclul v-a luminat talentul și v-a scos pe scenele mari ale țării, în fața a mii și mii de oameni deosebiți, și fără a jigni pe alții, priviți atent ce oameni compun publicul nostru. Priviți spre fețele și palmele lor. Priviți ce domni și ce doamne, ce români frumoși avem în față. Oameni care la această oră vi se închină cu recunoștință pentru simplu motiv că voi veniți în fața lor și vă exprimați bucuria de a cânta.

CE ȘTIU OAMENII DESPRE NOI?

Oamenii care ne iubesc, care ne privesc și care ne aplaudă știu cel mai bine cine este acest Cenaclu. Mai bine chiar decât o știm noi cei ce formăm echipa luminoasă a cenaclului. Duminica, la Brașov, la Petroșani sau la Mediaș, ei lasă din odihna lor, se îmbracă frumos și vin la concerte ca să ne asculte dorurile. O mie la Brașov, trei sute la Petroșani și poate tot atâția la Mediaș. Ca să nu mai vorbim de alte concerte... Ei știu că voi veniți și le dăruiți ceva frumos. Ne ascultă fascinați, apoi fericiți și pleacă acasă liniștiți că mai există o speranță de bine în România. 

Publicul nostru ne face onoarea de a ne asculta. Publicul nostru ne face cinstea de a ne simți și noi artiști. Publicul nostru ne cumpără CD-urile, mirurile, pentru ca noi să mai avem un litru de motorină în plus săptămâna viitoare. Mai ales că într-o lume a banilor aruncați pe nimicuri și pe lucruri pierzătoare de suflet, nici un sponsor nu a venit vreodată să-și investească bănuții în demersul nostru. Dar Dumnezeu mi-a dat minte și oameni care, alcătuiesc infrastructura cenaclului, și uite așa am putut să găsesc banii care să ne ducă din loc în loc, din biserică în biserică, din suflet la suflet. 

VĂ DAU INIMA MEA!

Dacă aș fi putut să fac mai mult aș fi făcut și v-aș fi dăruit și vouă mai mult. Ca artiști meritați un ban în plus, dar eu nu am decât o inimă pe care dacă vreți o puteți împărți cu drag. Vă aparține vouă familiei mele, oamenilor buni și frumoși care cântați lângă mine.

Am fost întrebat de cineva dacă sunt ispite și am spus că toate au trecut ca fulgerul pe lângă urechile și dorurile mele. Nimic nu m-a învins. Pentru că eu am crezut în acest cenaclu. Și, nu este așa cum se spune că mi-ar fi fost greu. Nu, nu mi-a fost greu de loc și nu am răbdat nimic. Pentru că eu iubesc, iar când iubești nu stai mereu să calculezi iubirea. Nu am fost oprit de nimeni ca să iubesc așa cum știu eu. Și am știut să iubesc frumos. Și vă voi iubi mereu cu drag, indiferent de câte analize mi se vor face din partea celor care încă caută iubirea. Căci de aceea sunt un om fericit. Vă iubesc pe toți la fel. Vă iubesc liber. Vin la concerte din iubire și nu din rațiuni omenești. Aș veni și pe jos, dacă aș ști că acest cenaclu există undeva și eu am șansa doar ca să-l privesc. Așa cum la vârsta de zece ani vindeam sticle și borcane pentru a face rost de bănuți, și pentru a merge ca să ascult mesajele cântecelor Cenaclului Flacăra!

SĂ NE IUBIM MAI MULT!

Acum ce să mai spun, decât că e timpul ca să ne iubim mai mult. Să vă iubiți unii pe alții. Să vă lăudați, să vă spuneți vorbe tandre și prietenoase. Uite chiar azi e ziua colegului nostru Sorin Popa. Un om smerit și bun coleg. De exemplu poate ar merita din partea voastră spontan un buchet de flori, un cântec, o postare. Și nu pentru că spun eu, nu nu vreau să vă forțez iubirea, dar oare un om care a stat lângă noi aproape șase ani, cu care am cântat împreună, cu care am dormit laolaltă, cu care am mâncat din aceiași farfurie, cu care am stat în autobuz mii de kilometrii sau îngenunchiați alături de dânsul la Icoane, oare ce bine s-ar simți când noi îi vom spune un La Mulți Ani! Și nu doar un ”like” de complezență... 

LA MULȚI ANI NEA SORINE!

Da, LA MULȚI ANI NEA SORIN!
 EȘTI UN OM MINUNAT! 
ȘI voi fi astă-seară acasă la domnia ta, pentru că eu nu mă duc la aniversări ca la nuntă, după principiul darului, ”ai dat-îți dau, n-ai dat-nu-ți dau” ci după principiul iubirii, unde niciodată nu este prea mult. Și, îți mai spun ceva, nici din ”interes” nu vin, că am nevoie la ”Cenaclu” de domnia ta, chiar dacă am nevoie și e cert lucru acesta. Eu vin la tine din dragoste și voi veni ani de zile după ce nu va mai exista acest cenaclu...

Nea Sorine, și dumneata, și toți ceilalți colegi, îmi sunteți dragi ca oameni. Și ca buni creștini. Că DOAR pentru alți oameni am făcut și noi, poate mult, poate puțin, ca să cântăm pe scene, asta este o altă poveste. Plata va fi în Ceruri mare. Dar dincolo de scene, dincolo de interese, dincolo de orice, eu iubesc omul, pe tine, pe voi, pe toți; și de aceea niciodată nu pot să mă gândesc la nimic altceva decât că sunteți niște oameni minunați! Cu toții!

VĂ IUBESC ȘI LA MULȚI ANI!

MERGEM MAI DEPARTE CU IUBIRE!

CE MAI FACE CENACLUL LUMINĂ LINĂ SAU CE MAI GÂNDIM CÂND NU CÂNTĂM...

Poate vă întrebați, poate e doar o curiozitate sau poate, cine știe, este și un mod de a ne spune inima, ce se mai întâmplă cu Cenaclul Lumină Lină? Răspunsul nu ar fi prea greu de dat, pentru că deși, eu însumi, ca preot, ca om , ca orice, retras de multă vreme de pe conturile FACEBOOK, din dorința de a trăi o viață mai simplă, sunt informat că dumneavoastră totuși aveți date destul de actuale despre colegii mei, mai ales că pe paginile de socializare viața merge mai departe.

În ceea ce mă privește, mă simt mulțumit fără prea mult tumult mediatic. Îmi mențin ideea că Cenaclul creat de mine, a fost un stimulent bun și o scenă ideală pentru oameni extrem de talentați. Și mă bucur sincer că eu, Părintele Cătălin Dumitrean, cu ajutorul lui Dumnezeu, am contribuit la luminarea geniului lor.
Am pornit cu cenaclul dintr-o necesitate misionară acum zece ani de zile. Am avut un plan, un ideal, o dorință de face ceva gratis pentru români. Nu mi-am vândut imaginea publică pe bani, nu am cerut beneficii materiale pentru a putea cânta mari cântece naționale, nu am fost un extremist al ”propriilor creații”, nu am vrut să mă individualizez, să devin vedetă, idol sau lider. Am vrut să-mi număr anii vieții cu prețul unei jertfe. Și sacrificiul meu s-a numit Cenaclul Lumină Lină.
Am trăit creștinismul public al cenaclului cu toată inima și acest fapt mi-a dat impulsul ca să

pot merge până la capăt cu acest ideal. Nu îi spun proiect, pentru că nu pot cădea în limbajul de lemn - e adevărat uzual- al zilelor ce le trăiesc. Îi spun misiune și atât. Evident, alături de câțiva oameni excepționali din punct de vedere al caracterului și al talentului muzical nativ. Nu am trădat cenaclul pentru nici o altă ofertă, și să nu credeți că nu am avut propuneri de a deveni o ”stea”- ce trist sună- dincolo de echipa mea. Mi s-au făcut elogii individuale periculoase, mi s-a sugerat că pot avea un viitor măreț și într-o formulă solitară, că am voce, că sunt bun, că de ce mă ”complic” prea tare cu atâta ”efort”, dar am surâs și am mers mai departe fericit că totul este așa... Mi-am asumat niște oameni, am crezut în ei și i-am învățat să creadă, la rândul lor, în Cenaclul Lumină Lină. Le-am spus și ei au înțeles că dragostea mea pentru ceea ce fac și pentru ei este una sinceră, că șansa de a fi cenaclist este un dat divin, că oriunde altundeva își vor pune talentul la treabă, pe bani sau fără bani poate fi ceva bun, dar la întâlnirea cu Hristos, într-o zi ”de apoi” vor fi felicitați mai ales pentru acest sacrificiu. 

Și este atât de frumos să fi cenaclist. Să cânți în biserici, în săli pline de oameni onești, să nu-ți arunce nimeni batista sau banul pe țambal, să nu te oblige nici un patron de ”pab” la ordinea discografiei, să fi tu însăți, să fi demn, să fi în slujba adevărului.
Am crezut în acest cenaclu și mai cred. Nu mai am forța de la începuturi, dar lucrurile azi merg de la sine și așa este bine. Cenaclul a prins contur, a devenit un nume destul de greu pe piața muzicală românească și merge cu toată forța înainte. Respectul față de viața privată a colegilor m-a determinat să reduc numărul concertelor, deși îi văd dornici de cântec și în timpul lor liber, dar, se vede foarte limpede că, fiecare apariție a noastră să însemne un eveniment. Mă uitam la concertele care vin, trei la număr: Petroșani, Mediaș-invitați-dar tot în familie- și Sadu și știu că vor fi trei evenimente majore. O să vedeți...

Să nu se creadă că am obosit. Sunt doar atent cu vorbele mele și mai cumpătat în aparițiile  internet. Altădată era invers. Publicam mult și aveam concerte mai puține. Acum scriu mai puțin, dar lansările publice ale cenaclului sunt focare de tun, salve de artilerie nemuritoare, adevărate emulații de spiritualitate și cultură. Fiecare cu sute de suporteri, cu organizări excepționale și cu amintiri unice. De aceea cenaclul nu poate obosi, așa cum nici în rai, așa se spune, după moarte, nu ne vom plictisi de atâta bine. Doar dracii cică s-au blazat de prea multă lumină și iubire. Și au ajuns cine au ajuns...

Organizarea fiecărui concert este un adevărat cros pentru mine și echipa mea. Închipuiți-vă fiecare deplasare câte presupune. Noi facem prototipul afișului, organizarea mașinilor, editarea materialelor propagandistice, editarea colportaj, discuri, stabilirea soferilor, a grupului, a mesei, a cazărilor. Nu una, ci aproape 500. Cum le-am făcut? Cu entuziasm - am să vă răspund simplu și onest. Cu dragoste de a face ceva pentru neam. Cu bănuții drămuiți la maxim, numai Dumnezeu știe cum, cu nopți nedormite, cu emoții firești. Mă trezeam noaptea și mă întrebam cu ce echipă merg la Iași, sau la București, sau la Alma, sau la Cluj. Cine va lipsi, cine mă va anunța că a intervenit vreo slujbă, vreun protocol, ceva și nu mai poate veni. Cu grija de a nu se defecta vreo mașină,  un microfon la vreun cântec, spre a nu se trezi supărarea vreunui coleg, cu frământarea de a scoate banii de motorină din anunțurile cu CD-uri, știut fiind faptul că un cenaclu misionar trebuie să rămână filantropic. Că nu pot cere bani de la oameni simpli, pentru simplul motiv că eu îl aduc pe Hristos în fața lor. Și totuși, cu ajutorul unor colegi minunați, care m-au înțeles, m-au sprijinit și nu m-au părăsit, am ajuns aproape cinci sute de spectacole minunate.
Cenaclul e bine. Eu sunt la fel de bine și mă pregătesc pentru Petroșani. Mă rog la Maica Domnului să nu ne lase și să ne dea tuturor pace și binecuvântare.
Părintele Cătălin