Da, văd multă zbatere și multă ură. De câțiva ani îmi port cântecul prin țară ca să unesc românii și politicienii continuă să se lovească, să ne împartă în demonstanți, în hoți și vardiști... Cu DNA-uri insolente, cu mafie kriptocomunistă, cu pistoale și gaze lacrimogene... Ură, ură, ură peste tot și nici urmă de Hristos!
Mi-e greu să mai slujesc această Românie. Mi-e greu să asist la populismul ieftin. Patriotismul a ajuns o chestie de divertiment, de partid, de beție. Și mă întreb pentru ce ne zbatem? În timp ce homosexulaii se plimbă liniștiți la mitinguri, noi dăm din umeri și spunem că ”trebuie să acceptăm legile democrației”... Mă întreb oare chiar aici am ajuns? Oare chiar așa de spălați pe creier suntem și îngăduitori cu Păcatul?
Și noi unde luptăm? Măcar cu cenaclul am dat bătălii bune, dar sunt sigur că liturghiile ne-au ținut împreună puternici. Și cum să ne luptăm acum oare fără participarea la slujbe, fără rugăciune, fără post, fără respectul minim al moralei creștine? ce nebunie credem că ne va da putere, când avem atâția dușmani... Chiar credem că izbândim fără Hristos?
Da, desigur că vreau să mă lupt și să merg mai departe. Dar puterile noastre scad, mai ales când scade rugăciune și leăgtura cu duhovnicii. Pentru că nu putem sluji la doi domni, nu putem avea sulfetul împărțit între generația care se mai ține de Hristos și generația care a abandonat biserica pentru distracții lumești. Nu putem accepta privatizarea patriotismului în mitinguri de masă sau în în licori bahice. Eu nu pe acest popor labil îl cânt.
Eu nu pe acest popor de ”pesediști” sau ”liberali” îl slujesc. Eu nu-mi împart sufletul cu hoții. Eu nu târăsc tricolorul în găști de clasă. Eu nu pentru acest neam am stat pe baricade cu cenalcul meu. Eu nu am mi-am dat inima nici pentru ”mitingiștii plătiții” ai lui Soroș din așa-zisa ”societate civilă” la care mulți ați aderat naiv, dar nici pentru neo-comunismul fiilor lui Iliescu. Și știți de ce? Pentru că nu m-am uitat la bani. Nici măcar la hârtia de 100 de lei.
Cântecele naționale mi le-am cântat în sanctuare ale românismului. Pentru ”Tu Ardeal” n-am pretins leafă de patriot. Pentru ”O Măicuță Sfântă” ca să o duc la Iași, la Chișinău, la Munchen, la Udine, la Baia Mare sau la Reghin n-am cerut contribuții. Am strâns lângă mine o mână de oameni entuziaști, o mână de români minunați și o mână de copii ai Maicii Domnului. Oameni cu demnitate și cu respect față de valorile neamului. Și câtă vreme diavolul nu mi i-a suflat pe ”unii”, am avut pe cei care au ținut să fie până la capăt cu poporul român și cu sufletul celui care vă veștește veșnica iubire de neam: Părintele Cătălin Dumitrean.
Eu unul merg mai departe... Cu atât mai mult acum, când țara, neamul și demnitatea sunt bolnave...
Frații mei! Înapoi la Liturghie! Nu mai luați aceste chemări în deșert. Înapoi în genunchi pentur neam și Biserică! Nu mai slujiți la doi domni! Înapoi la post! Înapoi la iertare și rugăciune pentru dușamani! Înapoi la ceea ce este minunat în noi! Chiar este timpul...
