PĂRINTELE CĂTĂLIN: SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE COLEGI, SPECTATORI ȘI TOȚI CEI CEI AU PRIMIT LACRIMA CA DAR...

Poate fi această scrisoare o mărturisire, poate fi însăși inima mea, poate e sufletul vostru, sau poate chiar harul prin care Dumnezeu, la această oră, în această zi de 20 octombrie vrea să vă vorbească.

Nu știu ce anume mă determină să vă cer de la bun început să nu închideți calculatorul și să citiți aceste rânduri, dar cred că am ajuns la moment delicat în viața Cenaclului, când e cazul să vă scriu, să vă spun ceva frumos, de întărire, de nădejde, de reînviere... Și deși nu știu exact ce anume trebuie să vă spun, parcă simt că nevorbindu-vă de mult, era timpul să vă spun ceva...

Să nu vă închipuiți că s-a întâmplat vreo nenorocire. Să nu credeți că cineva s-îmbolnăvit de vreo boală incurabilă și moralul tuturor a căzut. Nu, dimpotrivă suntem toți sănătoși, căci misiunea aceasta a făcut ca Dumnezeu să intre și în trupurile noastre, a celor firavi la sănătate, dar și în trupurile spectatorilor noștri și să ne împartă sănătate cu splendoare. Nici cei mai posibili suspecți de boli grele, colegi, credincioși, nu au nimic acum. Sunt sănătoși tocmai pentru că au făcut misiune și Dumnezeu i-a răsplătit, iar pe alții i-a binecuvântat cu alte mari daruri. Unii au găsit locuri de muncă frumoase, alții au primit pace în familii, alții chiar familii, și cei mai mulți o stare de spirit minunată. Ce altceva mai frumos poate fi, decât să mergi duminical, să cânți pentru Maica Domnului și lumea din fața ta să fie fericită.

Și totuși un gând ciudat mă determină să vă scriu acum... Presentimente contradictorii să mișcă prin inima mea... Griji, speranțe, temeri, lumină, iubire... Gânduri, gânduri, gânduri...

Deci, hai să ne amintim ceva frumos:

Aduceți-vă acum aminte de oamenii din Făgăraș, căci chiar acum trei zile ei strigau în lacrimi: SĂ MAI VENIȚI! Ce altceva poate fi mai frumos pe lume? Ce răsplată mai mare poate fi aceea , de a privi în ochii a sute de oameni și să le vezi dragostea sau recunoștința...

Dar, parcă nu e totul... Parcă o anume umplere de prea mult bine m-a ispitit și pe mine și pe alții în ultima vreme, încât să zic, poate că mi-am făcut datoria... ȘI, deși, știu că viața mea a fost frumoasă în ultimii ani datorită acestui cenaclu, deși știu că o a doua șansă nu mai există( chiar de aș cânta la SCALA DIN MILANO) de a primi recunoștința oamenilor simplii, deși văd că un grup de oameni frumoși au reușit să miște puțin inimile înghețate ale românilor, am presentimentul că trebuie să fac orice ca să duc mai departe acest proiect: CENACLUL LUMINĂ LINĂ!

Ieri seară mi-a venit un g
nd greu... Oare când o să se stingă oare marea familie a Cenaclului? Oare când vor obosi soldații Maicii Domnului? Să fie și acest lucru cândva posibil? Să fie oare timpul nostru cândva gata de sfârșit? Să nu mai lucreze rugăciunile cântecelor noastre în familiile noastre, ca să ne înțeleagă vocația? Să ajungem oare prea flămânzi, prea vechi, prea mulți?

În șase ani am făcut tot ceea ce s-a putut ca să țin moralul acestui Cenaclu. Am căutat să țin oamenii lângă mine și să nu-i despart de frumosul misiunii. Am ținut cât am putut de ei, pentru că toți, dar absolut toți au fost indispensabili. M-am luptat ca ei să rămână statornici. M-am luptat ca ei să iubească Biserica și să nu lipsească de la Sfânta Liturghie. M-am rugat ca ei să fie oameni ai rugăciunii și ai postului. Am știut că acolo unde nu e moralitate, unde nu e Liturghie, unde nu sunt zile de post, unde nu e iubire și camaraderie, vrăjmașul va sparge unitatea. Și mereu am pus pansament pe rănile care veneau, tocmai pentru ca acest cenaclu să nu cedeze. Ca oamenii lui să fie constanți, să fie serioși, să fie punctuali, să fie recunoscători lui Dumnezeu. De aceea, a rezultat un fenomen unic și inegalabil. Căci acest Cenaclu a reușit să facă mii de izvoare de lacrimii. Din acest Cenaclul au plecat mii de rugăciuni către Maica Domnului, și poate ultimul strigăt curat al patriotismului românesc...
Și voi, colegii mei minunați, mereu ați fost sublimi. M-ați ajutat enorm și ați făcut o frumoase misiune. Și doar împreună am reușit să mișcăm inimile și poate chiar țara... Împreună...Și la bine și la greu...

La această oră, vreau să simt că aseară doar că m-am dus cu gândurile prea departe.... Că doar un gând omenesc și părintesc, a făcut ca eu să scriu aceste cuvinte. Că voi, colegii și publicul, îmi veți scrie și îmi veți spune că sunteți gata de a merge la luptă din nou... Până la capăt... Că vom începe să ne rugăm și mai mult. Că e timpul să nu glumim cu rugăciunile, cu Liturghiile, cu zilele de post. Că oamenii au nevoie de noi, că e păcat să abandonăm idealul nostru sfânt, și să devenim doar o frumoasă amintire.

Da, la această oră, aștept lumina voastră și brațul vostru onest. Aștept să vă alăturați inimii mele, care, v-a iubit mult. Aștept, să vă scuturați din inerții și să puneți iubirea pe primul plan. Așteptă să-mi scrieți că totul este bine, că lupta continuă și că iubirea nu piere niciodată... Căci, să nu uitați, Maica Domnului ne iubește mult, la fel ca zecile de mii de oamenii care ne cunosc sau nu ne cunosc, și care de abia așteaptă să revenim în inima și lacrimile lor...

VĂ CER IERTARE! VĂ IUBESC!

HRISTOS A ÎNVIAT!  

PS. Deși, nu am mai accesat pagina de email, în ultima vreme, eu însumi refuzând să mai intru pe Internet, în zilele acestea voi sta atent la pagina de email, poate voi găsi acolo inima voastră:

dumitreancatalin@yahoo,com