CENACLUL LUMINĂ LINĂ LA CASA ARMATEI SIBIU CU DOUA ZILE ÎNAINTE DE ZIUA PĂRINTELUI CĂTĂLIN CONDUCĂTORUL SĂU DRAG

Fiecare concert susținut acasă, de Cenaclul Lumină Lină este special, îl așteptăm cu emoții deosebite, dar acesta a fost sublim! Încă de la început am simțit vibrația cântecului, cuprinzându-ne pe toți, dăruindu-ne zâmbetul și bucuria insuflate de muzică. Prin cântecele acestor oameni deosebiți, care sunt membrii Cenaclului Lumină Lină: Andreea Tecar, Mihai Doda, Ștefan Ion, Andrei Lazăr, dl. Ivan Ioan, dl. Romică Harșanyi, dl.Sorin Popa, Marius Catalan, sufletul oamenilor devine una cu sunetul muzicii, unite fiind într-o stare sublimă. Alături de Cenaclul Lumină Lină au venit prietenii și admiratorii lor, toți cei ce o iubesc pe Maica Domnului și neamul nostru Românesc  bucurându-se, de cântecele lor tradiționale. Cenaclul Lumină Lină a cântat magnific pentru inima celor prezenți, respectând publicul și dăruindu-se lui.

       

Prin cântecul lui, părintele intră în comuniune sufletească cu publicul, dăruindu-se cu dragoste, are loc acea sincronizare afectivă. Prin cântecul său părintele, răsfrânge dragostea, pe cerul muzicii românești, oferind sufletului ceea ce el are nevoie, trăire autentică, trăire profundă. Slujind lui Dumnezeu, lasă în urma lui un adevărat tezaur literar, scriind poezie, dă frumusețe vieții prin puterea harului și dramului de dumnezeire, oferă hrană sufletului care are nevoie de apartenență și iubire. Tocmai de aceea, interpretarea Baladei Din Bătrâni: De la moșii noștrii noi am învățat/ Doina și balada ce ni le-au lăsat… a fost primită cu mare bucurie. Picurând stropi de fericire în sufletul celor prezenți, ne-a oferit tuturor momente de rară încântare sufletească. Atât cântecele, cât și poeziile părintelui Cătălin, sunt un crâmpei din sufletul lui. Ele oglindesc iubirea profundă față de Maica Domnului. Iată mai zilele trecute ne scria pe blog: “Prietenul meu mă înțelege mereu și este milostiv…/ Prietenul meu, nu e niciodată prea ocupat… / Deși conduce un Univers întreg…/ Prietenul meu se numește: Iisus Hristos!”. Părintele, a semănat cu iubire divină câmpia sufletului nostru și a rodit harul său în lume. In seara de 28.06.2019, a fost fermecător, a cântat sensibil, am trăit cu toții magia cântecului. Părintele Doru Gheaja care îi stă alături cu acea, eleganță care impune respect, dar în același timp, blând, modest și demn. Cu o puternică expresivitate, îndrăgostit fiind de muzică și frumos, a  dominat și în această seară, scena cu personalitatea sa. Părintele Cătălin iubește oamenii și adevărul, radiază în jurul său iubire și încredere. Este pentru mulți dintre noi un model de viață, este omul de la care am înțeles cum coboară poezia prin cântec și rămâne de-a pururi în sufletul nostru. Felul discret, dar adânc lucrător al Sfinției sale, de a-și manifesta credința, modul tenace, în care își urmărește idealul sunt pilduitoare pentru noi.

Aducem un modest omagiu Părintelui Cătălin Dumitrean urându-i:La mulți și frumoși ani! Alături de toți cei dragi sufletului său.

DE CE NU PRIMIȚI UN PARTENER NORMAL DE VIAȚĂ?

Știți de unde încep durerile voastre? 

De la o simplă alegere. O alegere mai întotdeauna proastă. Că așa este prostia umană de când e lumea și pământul. Alegem anormalul și niciodată normalul.

Spun tratatele de psihologie că în dragoste suferim cel mai mult pentru că alegem întotdeauna prost și la fel de prost. Între un om ”normal” și un om ”pasional” alegem cu ostentație pe cel de al doilea. Bine, până aici nimic nu vă pare nimic greșit .Este firesc, veți zice, să alegeți un om tandru, un om cu sentimente puternice, un om care atrage... Dar tocmai aici se complică problema și de aici încep problemele și cazul miilor de cupluri care se despart zilnic pe pământ. Să ne explicăm:

Omul pasional este adevărat că pare mai tandru. Dar tandrețea -spun tot aceste studii umane-este semnul unui dezechilibru.  Dragostea trupească-spun Sfinții Părinții-este satisfacția unui deficit mental, poate chiar a unei frustrări de personalitate, a unei dorințe de infinit întoarsă însă spre ceva trecător. Este o sete de divin la bază, dar dusă nu spre Dumnezeu cum ar fi firesc , ci spre trupul stricăcios al unui muritor. este ca și cum ai căuta să bei apă curată dintr-o baltă de ploaie. Desigur, ”drăgăstosul” trupesc își acoperă patima cu ademeniri care sună plăcut urechii și speranțelor, să zicem a unei tinere adolescente ( o, de ar fi numai ”adolescentele”). El îmbracă o plăcere într-un fel de artă (așa este în capul lui, de aceea patimile trupești îmbracă astăzi forme excentrice de exprimare, nu mai vorbesc de homosexualitate ca o culme a căderii), ca și cum ”cerul ar coborî atunci pe pământ”. Și cum pasiunea naște foc, tocmai aici este problema, că ea predispune psihicul într-un dezechilibru și spre o labilitate emoționale puternică. 

UITATA PORUNCĂ: NU DESFRÂNA!

Lăsat de Dumnezeu cu porunca de ”a nu desfrâna”, de îndată ce păcatul s-a produs urmează un moment de ”rușine”. Preț de câteva fracțiuni de secundă sufletul te mustră, ca și cum ți-ar spune: ”Vezi, ce ai făcut?”... Este o jenă pe care ”împricinații” caută să o treacă cât mai repede inventând o discuție banală, sau poate chiar săvârșind imediat o altă trăsnaie... Deci, glasul conștiinței vorbește dar nu este băgat în seamă. Pasiunea însă a învins. Și păcatul s-a săvârșit...

DE CE SUNTEȚI NEFERICTE FETELOR? DAR VOI BĂIEȚILOR?

Pentru că nu ați ales normalitatea și maturitatea. Pentru că ați ales pasiunea. Aceleași studii, arată că din zece oameni, nouă aleg pe cineva după aspect și vârstă, nicidecum după criterii de echilibru. Un glas din interior, probabil tot conștiința, le atrage atenția că merg pe o pistă
greșită, dar un altul îi conduce spre foc. Alegem aspectul, adică fața, mușchii, hainele, greutatea corporală, și de cele mai multe ori banii. Alegem nebunia. Pentru că, se dovedește mai de fiecare dată, că în spatele ”modei” stă o nebunie. În spatele unui tânăr ”bine frezuit” și cu două trei tatuaje, stă un om slab. Un dezechilibrat, care la prima neînțelegere te părăsește. Ba chiar constați că se aruncă uluitor de repede în brațele altei ”victime”... Și te plângi mai apoi, că ”nu înțelegi”. De fapt înțelegi, dar nu vrei să recunoști că ești victima propriei tale slăbiciuni. Că ai ales prost, că ai ales ”moda”, că ai ales șablonul și nu esențialul. Și știți ce este cel mai ciudat? Pur și simplu noi nu învățăm din greșeli. Considerăm doar pe celălalt vinovat și nu acceptăm că de fapt noi l-am căutat cu lumânarea. Ei bine, tocmai de aceea vom face și a doua și a treia oară exact aceeași greșeală. Vom căuta șablonul...

NU VREM NORMALITATE!

De o fată sau de un bărbat matur nu are nimeni nevoie. Alegem pasiunea, atâta vreme cât veacul ne-a îndoctrinat pe toate căile mediatice să alegem ”pasiunea”. Adică nebunia. Un om care muncește, care-și chivernisește banii, care stă la locul lui, care este trecut prin durerile 
vieții, în fapt nu este deloc interesant... Ba chiar îți vine să fugi de el, ca și cum ți-ai duce destinul într-o mare plictiseală. Și asta pentru că ne credem nemuritori trupește, alegem numai trupește. Desigur, la o adică, ne mințim cu bune intenții că vrem familie. Ne mințim, pentru că atunci când avem șansa și suntem aproape noi nu o mai dorim. Mai ales că în subconștientul nostru arde focul pasiunii. Și de aici încep bolile de suflet. Ne plângem că nu suntem iubiți, că nu avem casă, masă, copii... Ne plângem dar nu le merităm. Standardele noastre sunt rigide și ochii noștri sunt blocați de ”vise frumoase”. Omul trimis de Dumnezeu lângă tine, nu se vede. Ni se pare ”nepotrivit”, ”rigid” și ”prea matur”... Ori tocmai acești oameni fac ”casă bună”, dar nu, poftele noastre nu îi doresc... Din cazurile pe care le am la spovedanie 90% au fost fericiți cei care au ales oameni maturi. Căci în viața vin și necazurile, iar pe cel ”frumos” și ”potrivit” nu-l mai ai la îndemână când ești la greu. Te duci la cel matur ca să te înțeleagă și să te accepte așa cum ești... Și totuși, când să apuci pe drumul echilibrului, iar începi să te temi și fugi de maturitate. Iar atunci când totuși îți dai seama că ”el este” sau ”ea este” și vorbim de oameni echilibrați, îți cumperi bilet la clasa I-a ca să fugi cât mai departe. Unde fugi? Nici tu nu ști. Sau probabil că e simplu, spre nimic, spre suferință, spre așteptări deșarte...

ȘTIȚI DE CE NU PRIMIȚI ”JUMĂTATEA VIEȚII”-ADICĂ UN PARTENER NORMAL?

Pentru că unii desfrânând o parte a tinereții, acum nu pot face copii sănătoși.  Și atunci Dumnezeu pune piedici...De dragul celor care i-ai putea naște dar i-ai face nefericiți pe viață... Și nu-ți vine ”sorocul”...  Și mai ales că oamenii neglijează spălarea păcatelor. Fac uneori câteva masluri, se cuminecă, dar nu se țin de Biserică...Nu au făcut nici un canon adevărat și nici nu au scos rădăcinile păcatului. Și Dumnezeu nu le dă fetelor un bărbat ”normal” sau o fată ”cuminte”, pentru că i-ar transmite și aceluia sau aceleia blestemele neamului și păcate grele. Copiii lor s-ar naște cu ”deochi”, adică cu urmele avorturilor și desfrânărilor. Ar avea labilitate emoțională, ar avea vreun sindrom și ați pune crucea pe umărul unui partener nevinovat. Până nu vă duceți la duhovnici și până nu faceți masluri și canoane ca să spălați bine trupul vostru nu vi se dă fericire. Din dragoste Dumnezeu așteaptă căința, dar și canonul vostru. 

Interviu radiofonic cu părintele Cătălin: Ce urmează în viața cenaclului? Smerenia!

-Mai are rost blogul? Mai are rost să continuăm viața aici? 
-Deși, nu sunt adeptul ”facebook”-fapt notoriu fiind acela că nu postez și nu intru pe pagina de acolo, toate rezolvându-le cu ajutorul colegilor, totuși constat că nostalgia mai ține în viață această pagină. Interes există din partea cititorilor, dar faptul că nu se postează des aici, nu cred că poate fi de bun augur pentru supraviețuirea acestei pagini. 
-Nu cumva este și o reținere, până să intri pe blog, facebookul este în telefonul tău mai la îndemână?
-A, sunt sigur că așa este. Dar am mai spus, nu vreau să reiau subiectul, problema mediatizării cenaclului este un delicată. Ține de un pragmatism și de un entuziasm al asumării pe care nu o avem. Faptul că uneori doar eu și colegii de scenă mai fac câte ceva, aceasta mă trimit într-o mică depresie a descurajării. Am de multe ori impresia, nu de rea voință, ci de faptul că cenaclul este doar ”copilul” meu și al colegilor. Că eu l-am ”făcut” și eu îl pot ”crește”, iar moașele sunt ocazionale. Dacă ar fi mai mulți, doar după 10 ani merităm, care să mă provoace la mediatizare și chiar să facă ei așa ceva ar fi superb...
-Nu ați încercat să puneți și pe alții ”la treabă”?
- Ba da. Am avut la un moment dat un site ”Cenaclul Lumină Lină”. Era orice, dar numai cenaclu nu găseai pe acolo. Am pus prieteni să scrie și să posteze. Mă rugam prea mult ca să fac ceva. Lumea este entuziastă, dar practic suntem un popor care nu mergem până la capăt cu pragmatismul. Ardem și fitilul se consumă repede. Un vânticel de aiurea și ne doboară. Intrăm repede în regres. Spunem nu este treaba mea să mă ocup de postări, rolul meu este să aplaud, să țin pumnii strânși, să fiu entuziast, dar nu e chiar așa. Eu consider că mulți au iubit cenaclul cu interes. Doar cel ce a iubit dezinteresat a rămas în picioare. Unii ar fi venit și pe jos la acțiunile noastre. Acum se plâng de dureri de oase... Ce să înțeleg? Că așa este iubirea... mă rog, poate așa se iubește mai nou...

-Suntem entuziaști?

-Da, ca la fotbal. Zece minute atacăm, îi batem pe toți, apoi ne stingem. Spunem că nu avem condiții, că nu suntem pentru performanțe. Faimosul românesc ”merge și așa” este regăsit și la nivelul unui act cultural sau spiritual. Promitem de o mie de ori că nu mai păcătuim și tot același păcat îl facem în fiecare zi. Asta înseamnă labilitate în rădăcina neamului. Blesteme care lucrează pe față. 
- Lucrăm uneori, mă rog nu generalizez, doar pentru a ne fi strigat numele?
- Ne place ca firma să fie faină. Și să ne spună lumea pe nume. Să zugrăvim pereții, ca să dea bine..Omul vrea statui după moarte, el nu-și dorește mântuire. Îmi spunea un coleg care nu mai este în cenaclu, mai demult, odată, vă rog să mă lăsați să cânt mai mult la ”acest concert”, nu că îmi doresc eu, dar vin la spectacol niște colegi și trebuie... Sofisme! Slavă deșartă cât cuprinde! Aiurea misionarism... Ce trebuie? Să ne mândrim? Să ne lăfăim cu un talant care-i aparține lui Dumnezeu. Dacă nu era El, noi nu făceam nimic. Eram niște răgușiți și niște bolnavi. Dar vedeți cum intră dracul frustrării și cum căutăm ”argumente” ca să ne mândrim. De aceea în cenaclu nu poți merge mai departe fără smerenie.

-Dar cu nume proprii...
- Cred că de abia atunci când purtăm nume comune vom fi adevărați misionari. De ce trebuie să

mă prezint: Părintele Cătălin? Așa ca să mă laude lumea. Bine, să zicem că lumea mă laudă, dar ce fac dacă cu toate aceste laude dacă eu ajung în iad? Unde mai este numele propriu? De ce nu-mi ajunge numele de creștin? De ce? Am vreun câștig de moment? Că muncesc, mai mult ca alții? Nu! Între 23 de milioane de români eu sunt un ”ales” să fac ceva important pentru acest popor. Ca să mă mânuiesc eu și neamul meu. Vedeți, de aceea nu mai credem în politicieni; că ei zic dar nu fac. Se folosesc de publicitate și cu Dumnezeu și cu ”dracii” și cu masonii, doar ca să ajungă acolo unde au ei un vis. știu ei care...
-Vedeți, pentru că o viață trăim...
-Greșit! Nu trăim doar o viață. Tocmai aici e cheia problemei și mulți cred că eu vreau să devin artist. Nu, eu trăiesc o veșnicie. Nu mor! De aceea numele sunt doar semne de identificare și nimic mai mult. Hristos este numele nostru. Român este idealul meu. Nu mor, repet, pentru ca dacă mor o să fie nevoie să-mi scriu numele pe toate gardurile. Ca și ”vedetele”. Care au o viață de doi bani

și cad repede în depresie. Nu vedeți, atunci când ne mândrim, când uităm de Hristos, imediat apar nemulțumiri. Intrăm în depresie. Comentăm pe la spate. Îi atacăm pe alții public sau prin clevetire. Facem din limba noastră otravă. pentru o ”poză” suntem în stare să devenim musulmani. Ne simțim răniți, disprețuiți, parcă nici nu există Hristos. Eu chiar întreb: Voi credeți cu adevărat în Hristos?

-Ce urmează?
-Să căutăm în spectacole smerenia. Și să rămânem așa cum suntem. Echipa actuală, jos pălăria, este formată NUMAI din oameni onești. Fără a se înțelege că altădată a fost altfel. Nu, dar subliniez faptul că ne prețuim foarte mult. De cinci ani suntem mereu împreună și chiar sunt oameni minunați. Nu-i mai enumăr, că tocmai i-am făcut ”nume comune” (râde)...De aceea ei sunt lângă mine mereu. Mai ales că îi iubesc...

UN SUPER CONCERT! CENACLUL LUMINĂ LINĂ LA SALA THALIA GALA 500! LA SIBIU

Ne-au oferit un concert grandios! Cu o desfăşurare de forţe, un maraton de 3 ore cu invitaţi speciali: Corul ANASTISON coordonat de prof. Motronea, Grupul de chitară “ZÂMBETE ŞI ACORDURI” din SADU, Pr. DORU GHEAJA; şi cum nici un concert al CENACLULUI  LUMINĂ  LINĂ nu vine fără surprize, şi de această dată,  Pr. Cătălin Dumitrean, coordonatorul cenaclului ne-a pregătit  momente unice şi anume: lansare de carte, expoziţie de desen şi pictură.

Au realizat un  concert sublim! Plin de emoţie, sensibilitate, energie divină, aducând în faţa publicului cele mai frumoase  pricesne, cântece naţionale,

colaborări inedite, dar şi piese nemuritoare iubite de toţi românii.

Concertul a avut melodii atent selecţionate din cultura neamului românesc, ce au adus,  odă inestimabilă eroilor noştrii, care trezeşte mereu mai puternic iubirea de cultură, de limba şi valorile neamului nostru românesc!

Toţi membrii cenaclului Lumină Lină au încântat din nou audienţa cu piesele sale tradiţionale dar şi cu noutăţi cu premiere chiar.

Această minunată sărbătoare a muzicii de suflet, ne-a creat multă emoţie, ne-am bucurat de tot ce are mai frumos credinţa şi

neamul nostru românesc. Melodii de neuitat, cântece noi şi spectaculoase, dar şi cele mai frumoase cântece patriotice.

Am simţit din nou cu toţii emoţia, fericirea, ritmul, sensibilitatea şi fineţea acordurilor  muzicale de calitate. Publicul a cântat alături de ei vrând parcă să desăvârşească atmosfera unui concert memorabil! Cu mesaje pozitive şi bucuria de a fi ROMÂN! Au stabilit o legătură specială cu publicul, ne-am bucurat de magia orelor petrecute împreună cu cenaclul Lumină Lină şi invitaţii părintelui Cătălin Dumitrean, mereu dornic de a face ceva măreţ, regal, scriind cu toţii o filă

memorabilă de cinstire a eroilor neamului nostru românesc!

A fost cu adevărat sărbătoare, am trăit din nou acele sentimente pe care nu le poţi avea, nu le

poţi trăi decât alături de cenaclul Lumină Lină.

A fost o reverie, o reîntoarcere la valorile şi simbolurile simple pe care toţi creştinii le iubim pentru că o iubim pe Maica Domnului care este îndrumătoarea Cenaclului Lumină Lină şi a noastră a tuturor.

Mulţumim părintelui Cătălin Dumitrean, şi tuturor celor care au trudit, care şi-au adus aportul pentru ca acest sublim concert să                                                                                                  poată avea loc.

                                                                                                                                   Monica Armenciu

Prietenii știu de ce?

Spun unii că nu ar mai fi în viață adevărata prietenie. Că într-o lume în care ”facebookul” a inventat mii de prieteni, acest sentiment nobil se duce pe apa sâmbetei... 

Spun unii că să nu te încrezi în prieteni. Ei sunt ”lângă tine” doar când au nevoie de tine. Poți altfel să mori, să ajungi în spital, să ai un necaz, o supărare, ei au doar ”grija” lor... Obsedați de grijile lor...

Spun unii că degeaba dai, până la urmă nimeni nu înțelege că dai... Tu dai, alții iau. Tu oferi, alții primesc. Apoi târgul de doi bani se închide brusc. ”Prietenii” trag obloanele și dispar...

Spun unii că în toate este un interes, că doar Dumnezeu este de vină pentru toate. Și niciodată ei...

Spun unii că nu avem niciun prieten adevărat...

Spun unii că degeaba te agiți, degeaba îi cauți, degeaba le ești ”mamă”, ”tată”, ”soră”, ”frate”, prieten... Ce este în mintea lor, a ”prietenilor”, nici Dumnezeu nu mai știe... Ei doar promit, dar nu fac-zicea Hristos. Și de aici începe drama lumii...

Spun unii multe...

Nu știu ce să mai cred...

Prietenul meu e însă bun...
Prietenii mei sunt oameni buni... Deși, nu mai am mulți sau poate că niciodată nu am avut atâți câți am crezut... Pe unii i-am pierdut și din memorie...
Pe unul îl știți foarte bine...

Mă ascultă, mă ajută, mă învață la bine, este tot timpul lângă mine, nu uită să-mi spună ceva frumos și încurajator... 

Se numește Iisus Hristos!

Prietenul meu mă înțelege mereu și este milostiv...

Prietenul meu nu e niciodată prea ocupat... Deși conduce un univers întreg...

Prietenul meu mă lasă să fiu liber în credință.

Prietenul meu nu-mi arată ceasul, păcatele și nu mă face vinovat de nimic...

Este El Iisus Hristos. Prietenul meu!
Pe alții i-am avut mereu lângă mine...
Am fost și eu acolo lângă ei, mai ales când a fost mai greu...
Când i-am rugat ceva au venit...
Când le-am cerut lumină s-au luptat cu întunericul...
Când le-am spus durerea mi-au pus balsam pe rană...
Și mai ales nu m-au făcut să sufăr niciodată...
M-au sunat, m-au căutat, m-au ajutat cu tot ce au putut... Au fost PREZENȚI...
EI, prietenii mei buni...
Părintele Cătălin

SFÂNTUL LUCA A VENIT LA MINE!!!

Ce șansă mare pentru tine cel ce vei citi aceste rânduri. Mîna sfântă, neputrezită a marelui doctor fără de arginți Sfântul Luca al Crimeii să se odihnească pe fruntea ta... La Sibiu.

Ești aici, poate la nici 100 de metri de racla cu moaște, sau poate la doar un kilometru și mă întreb dacă ai ajuns la Sfânt. Oare ai încredere că mâna aceasta sfântă poate să facă ceva pentru tine? Oare crezi că merită să te urci în mașină, să lași ”urgențele” tale și să ajungi la sfânt? De ce întârzii? De ce nu crezi mai mult în el? De ce crezi că nu o să facă nimic pentru tine?

Unde e Dealului?

Poate că eu te judec greșit fratele și sora mea. Cine știe. Poate că ai vrut, dar ți-ai făcut o listă a priorităților și ai spus că până joia viitoare găsești o secundă ca să ajungi la sfânt. Nu știu, poate că, chiar mă crezi prea aspru, prea insistent chemându-te la sfânt, poate chiar o să te enervezi și o să spui că nu mai poți cu atâtea icoane și sfinți, dar eu nu doresc decât să-ți fac un bine. 
...Nu, nu să-ți încalc libertatea. Ești liber să fi ateu. Ești liber să nu practici religia în care te-ai botezat și să-i dai doar atât cât crezi că merită. Ești liber să nu crezi în rolul sfintilor... Ești liber... Eu doar te invit la bucuria mea. La tot ce consider eu că a mai rămas curat pe pământ... Și de aceea te chem să vezi pe ”Cineva” care nu a murit, deși nu mai este printre noi. Pe Sfântul Luca a cărui mână e vie și neputrezită. Oare nu e destul cât scrie pe această invitație?

Fratele și sora mea

Știu. Eu nu te acuz de nimic, dar veacul acesta de multe ori ne-a înșelat. Te-a învățat să nu crezi nici măcar în minuni. Și tu, atunci când ajungi la biserică, poate că ai venit cu un scop? Dar oare de aceea există Biserica?  Doar pentru scopurile tale, ca ele să fie împlinite? Și dacă nu sunt imediat împlinite ce ai să faci? Ai să te superi pe Dumnezeu și ai să-i reproșezi că nu face nimic? De ce nu te superi pe acel păcat care ți-a dat boală și suferință, doar ști că el ți-a distrus bucuria. Bucuria ta și a semenilor tăi dragi.  Sănătatea... Păcatul  care te-a adus în situația în care ești și nu Dumnezeu. Îl vrei pe Dumnezeu vinovat. Fie, e alegerea ta și numai a ta...Ești liber. Îți spun din nou...

Dragii mei

Dacă ați crede mai mult, poate că la ora la care scriu ați sta cu dragoste numai pe mâna sfântului Luca. V-ați uitat pe Internet pe filmul cu viața lui? Nu? Dar cum vei putea oare să ajungi la el, dacă nu ști nimica despre dânsul? Oare nu ai timp? Să nu te superi de ce îți voi spune acum, dar verifică câte minute ai pierdut astăzi vorbind cu oamenii și nerezolvând nicio problemă. Uită-te la câte minute, ”generos” oferite de rețelele de telefonie mobilă, trăiești și vei vedea cum trec orele. Cu aceiași oameni cu care nu rezolvi nimic important...

E departe ...

E departe strada Dealului din Sibiu...? Pentru sfinți nu ai timp? Oricum mă întreb ce vei face o veșnicie în rai alături de ei, dacă cumva de acum nu ai drag de ei? Dacă vi doar pentru ca să smulgi de la dânșii o promisiune de mai bine...

Nu mai zic nimic... Adevărul este că nu suntem credincioși adevărați... Și totul e departe... Și strada Dealului este departe... Și Sibiul... Și inima... Și Dumnezeu...

DECALOGUL PĂRINTELUI CĂTĂLIN

DECALOGUL PĂRINTELUI CĂTĂLIN:

1. Să nu ai altă patrie decât ROMÂNIA și alt steag decât TRICOLORUL!

2. Să nu-ți faci alt drapel și altă Biserică decât cea ortodoxă!

3. Să nu iei numele sfinților și a eroilor români în deșert și nici să nu te amăgești cu falșii eroi de pretutindeni.

4. Adu-ți aminte de strămoșii tăi, de sfintele cruci din cimitire, de mama, de tata, de Biserica care te-a botezat în adevăr, de sfinții din calendar și urmează-le lor.

5.  Cinstește-ți neamul românesc și nu mai crede că salvarea vine din afara țării. 

6. Nu-ți ucide trecutul pentru ademenirile promise de cei ce nu sunt de un neam și de o limbă cu noi!

7.Nu iubi altă țară, altă cultură, altă limbă. Să fi credincios identității tale!

8. Nu lua nimic de la alții. Ne ajunge credința, cultura,limba și valorile neamului nostru!

9.Nu fi șovin, nu disprețui pe cei de altă credință sau identitate și mai ales nu te răzbuna!

10. Nu pofti din măreția și lucrurile materiale ale acestei vieți. Caută mai ales mântuirea sufletului și un colț de rai în Împărăția lui Dumnezeu!

ÎNCĂ O DOVADĂ CĂ NU AVEM DEMNITATE!

Urmașii masonilor vor unitate. Vor să fie frați europeni, iar Europa să nu mai fie considerată doar o piață de desfacere a produselor economice. Mă rog, e visul lor. Dar nu e și visul meu....

I-am văzut la Sibiu mustind a ”normalitate”, și oare cine par mai stăpâni pe situație decât dânșii. Nimeni. Zâmbesc, fac poze largi, vorbesc de o nouă lumea, am înțeles că se numește ”G5” cu care vom aprinde aragazul de pe telefon, ca să-l citesc pe deloc simpaticul președinte Iohannis. Mă rog, au puterea de a face ce vor... Ne arată că doar ei pot aduce polițiști la fiecare colț de stradă, în eventualitatea descoperirii vreunui arab pierdut în spațiu... Demonstrație de forță. De fapt, după
”demonstrația de prostie” cauzată de alți factori politici naționali, acum avem parte de ”demonstrația de infatuare” ...

Am mai spus, Europa aceasta necreștină nu mă interesează. În primul rând pentru că ne-am umilit și ne umilim în fața ei, cerând să ne recunoască ca ”frați”. Acum am dat un festin ”acasă” și toți se cred ”superfrați”. Concept masonic, dar mă rog nimeni nu mai crede în teoria conspirației... Și de ce să mai crezi, când conspirația a reușit în toate planurile ei... Această Europă laică, cu Dumnezeu expulzat la nivelul de ”servicii religioase”, continuă să ne considere ”rude sărace” și bieții agenți ai viitorului, gen-USR.  care, săracii, nu știu cum să se mai dea peste cap ca să ne demonstreze ”nouă” că suntem ”nebuni”, că nu ”înțelegem rostul lumii viitoare”, că ne jignim ”rudele bogate”, că habar nu avem cum să ne dăm bine cu ei... Iată-i și pe copiii lui Soros-parcă așa se scrie pe românește- cum au și făcut două-trei mitinguri de protest ”autorizate” ca să atragă atenția că ”proștii” ăștia de acasă, nu prea vor cu ”lumea nouă”. Ieșiți din ”multinaționale”, unde bănuții-vreo 30 de arginți- sunt buni pentru o rochie și un parfum mai bun, sindicaliștii europeni, evident ”învoiți” de la ”serviciu” au luat lozincile și s-au postat lângă visul lor. Protestând...

Tot ce fac acești politicieni și viitori politicieni ( să nu-mi spună cineva că vreunul din soroșiști chiar nu are nici un interes personal, și chiar nu doarme noaptea de dragul Europei) nu este decât reluarea vechilor dispute dintre boierii fanarioți de la Înalta Poartă. Cu alte cuvinte, noi românii abia apucăm să ne plângem la străini și să le cerem arbitrajul lor plin de ”iubire”. De la Mahomed al II-lea, la UE- nu facem decât să ne dăm în capt printre străini. Ca să aibă mai apoi cine să ne conducă...

Și încă ceva, să nu se creadă că prin aceste rânduri aduc vreun beneficiu politic altcuiva, ghici cine, că niciodată nu am fost neo-comunist și nici kripto-comunist... Un singur lucru subliniez. Europa mea nu există altfel. Există doar o Românie Mare, la care am dreptul moral ca să visez. Există o Românie creștină la care am dreptul să sper... Există doar o lume ideatică în care ”nebuni” ca mine mai gândesc că ar fi imposibil de posibilă. Și aceasta nu pentru că sunt nostalgic după dictaturi, sau că nu apreciez ”emancipările” tehnice și economic. Nu! ci pur și simplu pentru că ”nebuni” ca mine mai cred într-o lume a iubirii sincere, a egalității adevărate între popoare, a sufletului în care ”soldații” lui Iisus să nu mai plece zilnic capul încasând ”nedemocrațiile” noilor ”veste galbene” românești... O lume în care ”Jandarmii” vin să mă apre și pe mine cu câteva mii de oameni, chiar dacă eu nefăcând nimic rău nu am nevoie de vigilența lor extremă...  

Închei spunând că este ultimul articol scris cu nuanțe politice. M-am săturat și de lașitatea ”Iudelor” care copiază link-ul meu și trimit speculații către cei ce m-ar putea cuminți. Mai ales că e plină țara de oportuniști de carieră și de speculanți. Am plătit toată viața din cauza acestor oameni. Dar mi-am salvat demnitatea. Eu ce am spus, am spus...

APROPO DE DEMNITATE...
De acord cu eventualii contestatari ai acestor opinii, că eu nu mă pricep la politic. Habar nu am că acesta e unicul mers al lumii, ci buricul pământului e la Bruxelles, că nu am nicio soluție ”macro” economică în caz că totuși, prin absurd, niște naționaliști ar veni la putere, că preiau o temă de ”ultimă oră” foarte des folosită de stânga de la noi, că sunt populist, că nu înțeleg cât ”bine” au făcut masonii în istorie, că oare ce vreau acum, să schimb eu lumea și rânduielile sale existențiale, că mai bine stau în banca mea și-i las pe alții mai ”luminați” să fac treaba asta, că sunt preot și e bine să-mi văd de ”oile” mele, că nu se cade, că până la urmă să am grijă... Poate că așa e domnilor ”iluminați”, dar parcă tot mai zic câte ceva... Așa, ca să nu mor fără mărturisire:

Este o pacoste a popoarelor slabe să se ”bage în seamă” chiar și atunci când nu pricep că la un ”festin” nu neapărat sunt doriți, dar sunt și folosiți... Că dacă nu ne-ar primi în ”structuri” vai ce am face noi cu Europa asta... Am trece la amenințări și alte ”servicii” securiste... La fel cum procedăm și în cazul unor oameni din proximitatea noastră... Vrem să fim musai ”cu cei mari”... Altfel ne plictisim... Chiar nu înțelegem că viața e mult mai frumoasă decât să moară de ”grija altuia”. La fel și cu poporul nostru, ce frumos ar fi fost să ne fi văzut de treburile noastre... Era mai bună neutralitatea... Dar fără fanarioți...