Interviu radiofonic cu părintele Cătălin: Ce urmează în viața cenaclului? Smerenia!

-Mai are rost blogul? Mai are rost să continuăm viața aici? 
-Deși, nu sunt adeptul ”facebook”-fapt notoriu fiind acela că nu postez și nu intru pe pagina de acolo, toate rezolvându-le cu ajutorul colegilor, totuși constat că nostalgia mai ține în viață această pagină. Interes există din partea cititorilor, dar faptul că nu se postează des aici, nu cred că poate fi de bun augur pentru supraviețuirea acestei pagini. 
-Nu cumva este și o reținere, până să intri pe blog, facebookul este în telefonul tău mai la îndemână?
-A, sunt sigur că așa este. Dar am mai spus, nu vreau să reiau subiectul, problema mediatizării cenaclului este un delicată. Ține de un pragmatism și de un entuziasm al asumării pe care nu o avem. Faptul că uneori doar eu și colegii de scenă mai fac câte ceva, aceasta mă trimit într-o mică depresie a descurajării. Am de multe ori impresia, nu de rea voință, ci de faptul că cenaclul este doar ”copilul” meu și al colegilor. Că eu l-am ”făcut” și eu îl pot ”crește”, iar moașele sunt ocazionale. Dacă ar fi mai mulți, doar după 10 ani merităm, care să mă provoace la mediatizare și chiar să facă ei așa ceva ar fi superb...
-Nu ați încercat să puneți și pe alții ”la treabă”?
- Ba da. Am avut la un moment dat un site ”Cenaclul Lumină Lină”. Era orice, dar numai cenaclu nu găseai pe acolo. Am pus prieteni să scrie și să posteze. Mă rugam prea mult ca să fac ceva. Lumea este entuziastă, dar practic suntem un popor care nu mergem până la capăt cu pragmatismul. Ardem și fitilul se consumă repede. Un vânticel de aiurea și ne doboară. Intrăm repede în regres. Spunem nu este treaba mea să mă ocup de postări, rolul meu este să aplaud, să țin pumnii strânși, să fiu entuziast, dar nu e chiar așa. Eu consider că mulți au iubit cenaclul cu interes. Doar cel ce a iubit dezinteresat a rămas în picioare. Unii ar fi venit și pe jos la acțiunile noastre. Acum se plâng de dureri de oase... Ce să înțeleg? Că așa este iubirea... mă rog, poate așa se iubește mai nou...

-Suntem entuziaști?

-Da, ca la fotbal. Zece minute atacăm, îi batem pe toți, apoi ne stingem. Spunem că nu avem condiții, că nu suntem pentru performanțe. Faimosul românesc ”merge și așa” este regăsit și la nivelul unui act cultural sau spiritual. Promitem de o mie de ori că nu mai păcătuim și tot același păcat îl facem în fiecare zi. Asta înseamnă labilitate în rădăcina neamului. Blesteme care lucrează pe față. 
- Lucrăm uneori, mă rog nu generalizez, doar pentru a ne fi strigat numele?
- Ne place ca firma să fie faină. Și să ne spună lumea pe nume. Să zugrăvim pereții, ca să dea bine..Omul vrea statui după moarte, el nu-și dorește mântuire. Îmi spunea un coleg care nu mai este în cenaclu, mai demult, odată, vă rog să mă lăsați să cânt mai mult la ”acest concert”, nu că îmi doresc eu, dar vin la spectacol niște colegi și trebuie... Sofisme! Slavă deșartă cât cuprinde! Aiurea misionarism... Ce trebuie? Să ne mândrim? Să ne lăfăim cu un talant care-i aparține lui Dumnezeu. Dacă nu era El, noi nu făceam nimic. Eram niște răgușiți și niște bolnavi. Dar vedeți cum intră dracul frustrării și cum căutăm ”argumente” ca să ne mândrim. De aceea în cenaclu nu poți merge mai departe fără smerenie.

-Dar cu nume proprii...
- Cred că de abia atunci când purtăm nume comune vom fi adevărați misionari. De ce trebuie să

mă prezint: Părintele Cătălin? Așa ca să mă laude lumea. Bine, să zicem că lumea mă laudă, dar ce fac dacă cu toate aceste laude dacă eu ajung în iad? Unde mai este numele propriu? De ce nu-mi ajunge numele de creștin? De ce? Am vreun câștig de moment? Că muncesc, mai mult ca alții? Nu! Între 23 de milioane de români eu sunt un ”ales” să fac ceva important pentru acest popor. Ca să mă mânuiesc eu și neamul meu. Vedeți, de aceea nu mai credem în politicieni; că ei zic dar nu fac. Se folosesc de publicitate și cu Dumnezeu și cu ”dracii” și cu masonii, doar ca să ajungă acolo unde au ei un vis. știu ei care...
-Vedeți, pentru că o viață trăim...
-Greșit! Nu trăim doar o viață. Tocmai aici e cheia problemei și mulți cred că eu vreau să devin artist. Nu, eu trăiesc o veșnicie. Nu mor! De aceea numele sunt doar semne de identificare și nimic mai mult. Hristos este numele nostru. Român este idealul meu. Nu mor, repet, pentru ca dacă mor o să fie nevoie să-mi scriu numele pe toate gardurile. Ca și ”vedetele”. Care au o viață de doi bani

și cad repede în depresie. Nu vedeți, atunci când ne mândrim, când uităm de Hristos, imediat apar nemulțumiri. Intrăm în depresie. Comentăm pe la spate. Îi atacăm pe alții public sau prin clevetire. Facem din limba noastră otravă. pentru o ”poză” suntem în stare să devenim musulmani. Ne simțim răniți, disprețuiți, parcă nici nu există Hristos. Eu chiar întreb: Voi credeți cu adevărat în Hristos?

-Ce urmează?
-Să căutăm în spectacole smerenia. Și să rămânem așa cum suntem. Echipa actuală, jos pălăria, este formată NUMAI din oameni onești. Fără a se înțelege că altădată a fost altfel. Nu, dar subliniez faptul că ne prețuim foarte mult. De cinci ani suntem mereu împreună și chiar sunt oameni minunați. Nu-i mai enumăr, că tocmai i-am făcut ”nume comune” (râde)...De aceea ei sunt lângă mine mereu. Mai ales că îi iubesc...