FĂGĂRAȘ, REVENIRE ÎN INIMA EVLAVIEI!
Cred că Dumnezeu ne-a chemat la Făgăraș. Duminică ora 16, în
aceeași biserică unde am am fost odată. Inițial eram invitați la Ocnele Mari,
dar am înțeles că o lipsă de comunicare între noi și părintele de acolo, de care suntem noi responsabili, a
întârziat obținerea înaltelor binecuvântări ierarhice, mai ales că în Oltenia
lucrurile sunt puțin mai delicate.
Nu intrăm în amănunte...
Deci:
Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă... A fost să fie deci
iarăși Ardealul. Și să mergem chiar la Făgăraș.
REPETIȚIE...CINE VINE?
Joi, ne revedem pe Dealului... Nelu Ivan, Andrei, Andreea,
Romică, Părintele Alexandru, Ștefan, Vali, Florin, Teodor și toți ceilalți.
Scopul este acela de a pregăti și alte piese noi, și de a realiza o bună
sincronizare a colegilor la elementul vocal. Apoi, vom mai sta de vorbă, mai
ales că noi ne simțim foarte bine atunci când suntem împreună, ne vin idei
frumoase și avem sentimentul unei mari familii... Deci, joi ora 17...
Duhul sărbătorilor e vestit de această ploaie amănunțită.
Plouă cu amintiri și gânduri. Melancoliile fac casă bună cu somnul și țăranii
se uită mai atent spre cer. Din nori și mersul lor, ei știu ce va fi mâine.
Cum fac oierii în Mărginime, atunci când se întorc seara acasă și ador cu un
oftatul. De fapt, poate nu știați, dar atunci când ardelenii oftează, e mare
semn de împăciuire. Așa iartă ei pe toată lumea. Ci of-ul blând al inimii lor.
Pentru că inima lor e asemenea frunzei de toamnă. Ruginită de doruri, dar caldă
și înțeleaptă. Deci, nu vă tăinuiți niciodată oftatul. El și numai el e pas
spre eternitate...
CIOBANUL
Din lacrima oierului, stăpână,
Când s-a întors acasă la muiere,
Pruncuții s-au hrănit cu har o lună,
Și au aflat un loc la Înviere.
La masă mămăliga stă cuminte,
Și tatăl cu o sfoară face cruce,
Apoi împarte mirul în cuvinte:
Să iei și tu, doar cât se poate duce!
Și cina nu e e cină, ci iubire,
Vreo șapte guri și un gând de rugăciune,
Toți mulțumesc, cu doruri în privire,
Și ce-i mai mult nici nu se poate spune.
Oftează tatăl, e așa mereu,
De două mi de ani, oftează mila,
Iar în oftat e Bunul Dumnezeu,
Și-un strop de rai, care alungă sila.
El parcă spune: Hai să ne împăcăm,
Ajunge ce avem aici pe masă,
Să nu mai luăm, ci doar atât, să dăm,
Tot ce ne-a dat iubirea într-o casă.
Vedeți, așa se face raiul pe pământ,
Din blidul mic, umplut de bunătate,
Și așa va fi de-a pururi legământ,
Când dragoste e în suflete curate.
A CONSEMNAT: COSMIN RUS
