Când a fost să moară mila
A plecat în cer Mihaela Berciu. Ființa-mamă care acum câteva
luni ne aduna pe câțiva prieteni la Mediaș în cadrul unui concert de iubire,
pentru salvarea vieții ei. Azi m-a sunat domnul Nelu Ivan și m-a anunțat că
Mihaela nu mai e printre noi, apoi m-a rugat să scriu vreo două trei vorbe
despre dânsa...
Ce să spun? Parcă nici lacrimi nu găsesc în inima mea. E
atât de bolnav pământul și mor atâția oameni, că nu mai avem cu ce plânge, de parcă toate izvoarele iubirii au secat în inimile noastre. Pământul seamănă
cu un pustiu, și nu cu un rai făgăduit de fericire. Am încercat să-L întreb pe
Dumnezeu:
-Și totuși, de ce toate aceste morți și suferințe imense?
Și Dumnezeu nu mi-a răspuns, dar o lacrimă de sânge a căzut
din înaltul norilor până pe conștiința mea încărcată de atâta neputință. Da, oameni
buni, mă simt neputincios și cred că însuși Dumnezeu e neputincios în fața
libertății noastre. Căci suntem liberi să alegem păcatul, răul, durerea și
moartea... Iar,toate morțile mieilor curați, toate aceste plecări nedrepte, în fapt sunt consecința fărădelegilor noastre. Greu, greu cuvânt... Dar tragic și
real... Ei, mieii canceroși, ei leucemiții patimilor noastre, plătesc pentru
absurdul vieții noastre... Pentru lipsa noastră de iubire... Pentru împietrirea inimilor ce le purtăm cu greu pe conștiință...
Totuși iubirea... O de ar fi fost mai multă și la cina de
prietenie a Mihaelei, mama care pleacă în rai, ducând lacrimile noastre și nemângâierea
unor prunci, mai orfani, mai singuri și mai dornici de iubire...
Mihaela se adaugă paradisului. Va fi bine acolo. Mult mai
bine decât pe pământ...
Dumnezeu să ne întărească pe noi! Neputincioșii!
LA CEAS DE ÎNTUNERIC
Și lacrimi nu a mai avut,
Nici sânge, nici iubire blândă,
De parcă nici nu s-a născut,
Ea, miorița cea mai sfântă.
Și noi cântam la nunta ei,
Să strângem mir de liniștire,
Dar ochii ei erau prea grei,
Și boala îi zăcea în fire.
N-a vrut să moară dorul sfânt,
Măcar atât să mai trăiască,
Cât pruncii vor avea pe rând,
La case să se rânduiască.
Dar moartea nu a stat la sfat,
N-a dat iubirii semn de milă.
Și a plecat în duh curat,
Lumina tresărind în silă.
Și Mihaela e acum,
Troiță hohotind a jale,
Într-o răscruce fără drum,
Și pe-o uristă fără cale.
De pe pământ îți vom cânta,
Lumină Lină, floare stinsă,
Și Dumnezeu să-ți fie leac,
Îar candela mereu aprinsă.
