Am mai scris un poem... Mi-era gândul la părinți... Dar cum
de s-a întâmplat să vină inspirația, hai să încerc să vă dau o explicație...mai
ales că acum 3 minute tocmai am vorbit la Mediaș, prin telefon cu Nelu Ivan,
care m-a determinat să o public pe blog și mi-a spus că va încerca o melodie...
O, Doamne!
Poezia CÂTĂ IARBĂ
MAMĂ AI ÎN OCHI- mă tulbură conștient de fiecare dată. Îl văd pe Adrian
Păunescu recitând în lacrimi REPETABILĂ POVARĂ, pe o înregistrare video mai
veche și uitându-m la dânsul, sincer să fiu, mă simt destul de repetent la
capitolu recunoștință față de părinți... Mai ales că totuși cred că aș putea
avea atâta iubire, pe care însă o țin, din păcate, doar pentru mine și nu pentru
atâția alții care merită să fie iubiți... Un fel de stranie neputință îmi dă
sentimentul că îmi irosesc cele mai multe lacrimi și că, de fapt, lacrimile au un singur sens: acela al
iubirii. Mai ales ale iubirii pentru părinți... Dar poate că tocmai aceasta e
tragedia cea mai grea a lumii în care trăiesc, aceea de a plânge pentru lucruri
fără de folos... Iar eu fac parte din ea...
PĂRINȚI FĂRĂ DE NOI
Părinți ce-mi dați lumină, acum când lumea arde,
Văd trista voastră viață de a sta fără de noi,
Deși, mai cred din suflet, că dragostea nu cade,
Iertați-mi obiceiul de-a nu fi lângă voi.
Îmi port prin lume haina și pasul nepereche,
Aud, că mi se spune, că sunt prin toate dus,
Că tatăl meu, și mama, cu lumea lor cea veche,
M-a așteaptă pe o bancă, ca pe un alt Iisus.
Și vin furtuni să spele păcatele de lume,
Veninul celor mândrii c-aș fi cu toți nedrept,
Dar, dincolo de toate, chiar nu se poate spune,
Ce dor îmi e de mama și nu știu ce aștept.
Posibil numai moartea să-mi fie de trezire,
Un fel de alter ego și chiar ceva mai mult,
Să mi se miște munții de lacrimi și de fire,
Și-n dorul meu de viață, atunci să vă ascult.
Se înfierbântă cerul, e noapte, e beție,
Sunt așteptări deșarte și vai, bieții părinți,
Ce vise neîmplinite, ce greu le-a fost să fie,
Să ne aștept zilnic, tăcuți, sfioși, cuminți.
Și fiul lor nu vine, și fiica are treabă,
Nedreaptă piesă gravă și actorii suntem noi,
Și tatăl meu la poartă pe cine să mai vadă,
Și mama mea, pe cine să mângâie în doi.
Mă voi întoarce însă, să spun mamă și tată.
Să nu mă ajungă ceasul când iarba va ieși,
Din ochii lor de trudă și inimă curată,
Din tot ce cu iubire mai este și va fi.
Deci, pune-mi Doamne mila
și harul nepereche,
Să fiu și eu un înger, mai repede să zbor,
La casă părintească, în tinda cea străveche,
Unde m-așteaptă sfinții, cu lacrime și dor.
Credincioșii din Târgoviște, veniți cu două autocare, au dat o notă explozivă concertului, iar localnicii au vibrat la toate cântecele noastre. Concertul de la Săcele a marcat și debutul ca solist vocal a studentului teolog Teodor Bucur, cu colindul „La căsuța unde”. Un mare succes a avut din nou cântecul „Protest” interpretat cu multă energie de Nelu Ivan și de asemenea cântecul „Câtă iarbă mamă ai în ochi”. „Clopotul reîntregirii” a cutremurat efectiv turnurile bisericii. Am văzut oamenii înflăcărați în expresia cuvântului național și la ideea că se apropie sfânta zi de 1 decembrie. 
Calde mulțumiri părintelui paroh Raul și evident părintelui Modest, oameni care au făcut tot ce le-a stat în putință ca noi să fim bineprimiți. Au fost un model de organizare pentru toți cei care doresc să realizeze astfel de evenimente, de la găzduirea invitaților și până la masa ce a urmat concertului. Totul a fost minunat, nota 10 pentru concert și pentru organizare. Părintele Cătălin „Mă așteptam ca la Săcele să fie atîta dragoste, o atmosferă minunată, mai ales că Maica Domnului era acolo cu noi. Așa îi place Maicii Domnului, să cânte, să binecuvînteze și să susțină Cenaclul Lumină Lină”.
