O vază albă cu câteva flori de liliac și crenguțele de busuioc rupte parcă din mănunchiul de Bobotează al preotului, iată principalele repere ale acestei camere. Țin minte că nu avem voie să intrăm oricum și oricând în ea. Trebuia să cerem binecuvântare și să avem un motiv bine întemeiat pentru a păși pragul camerei celei mari. De fapt, cred că aceasta era un important aspect al civilizației rurale. Nimic nu se făcea fără rost. Nici timpul nu era pierdut pe degeaba, nici copilăria, nici statul pe la poartă în zile de sărbătoare, nici poveștile de la șezătoare.
De fapt bunica ne obliga să nu stăm niciodată de pomană. Chiar și în vacanțe ne dădea un rost. Nouă și copiilor din vecini. Fetele tricotau, băieții erau trimiși să scoată apă din fântână și să ude grădina. Și mai întodeauna eram cu toții răsplătiți . Câțiva lei, puțini la număr teoretic, dar foarte importanți pentru noi. Cu acești bănuți ieșeam duminica la cofetărie și ne puteam permite luxul unui suc la sticlă de sfert și a unei prăjituri cu glazură de ciocolată.
X
Acasă avem multe astfel de bilete. Cu ele improvizam jocuri
diverse, cu soldați români care se luptă cu trupele germane pentru eliberarea
țării, sau cu oștenii lui Mihai Viteazul care prind în capcană hoardele
turcești și maghiare. Bilete păreau eroi gata de sacrificiu, și eu chiar le
dădeam această oportunitate de a fi actori de bătălii ilustre și mai întodeauna
de a termina învingători.