POARTA SĂRII |
Pe la amiezi așadar ieșeam în fața porții și de cele mai multe ori aveam o minge ieftină în mână. Mă gândeam că poate voi găsi câțiva tovarăși de joacă. Îi așteptam să apară de nicăieri. Dar ei nu mai veneau.
X
CASA PĂRINTEASCĂ |
DRUMUL SPRE PIAȚA MARE |
SE VEDE O PARTE DIN POMUL LUI O. GHIBU |
x
X
Primul copac pe care l-am iubit a fost liliacul. Aveam unul mai mic în spatele casei. Era purtător de delir. Dacă și un copil putea fi fascinat de mirosul său divin. Mă surprindeam emoționat în fața lui și de atâta sentiment îmi pierdeam rațiunea. Eram în stare să stau și câte o oră ca să-i adulmec splendoarea. Visam clipe de miracol, coborâri de îngeri și discuții libere cu sfinții. Da, cu sfinții... Și mângâieri nespuse de la oameni buni. Mai ales că pe atunci toți oamenii erau buni și minunați.
X
Lumea tăcea. Și nu înțelegeam de ce. Părinții vorbeau numai în șoaptă despre abuzurile tovarășilor. Noi copii țopăiamîn jurul buldozărelor și ne venea să ne suim pe cupa lor. În semn de protest...
X
Îi așezam monedele pentru rest și marfa pe tarabă. Eram plin de energie și vesel că pot face o astfel de treabă deosebit de importantă. La sfârșit îmi primeam și răplata, niște bănișori. Bunica era întotdeauna darnică. Ne dădea mai mult decât muncisem și cred că pe undeva am moștenit-o... Îi plăcea să ne vadă ochii plini de surprindere și de uimire. Și evident deosebit de recunoscători.
X
Ochii copilăriei. Pe atunci nu cerșeam bucurie și alte sentimente.Nu eram nici mistic, nici profan. Eram pur și simplu eu. Așa cum ar trebui să fie un creștin normal. Nici exagerat, nici eroic în atitudini. Eram deci fericit și înțeles. Poate că, tocmai de aceea Paștile de atunci erau cele mai frumoase. Pentru că, și Hristos era la fel ca mine. Și nu ar fi putut să fie niciodată altfel...va urma