ALĂMOR...ALĂMOR..ALĂMOR...CONCERTUL 258...Parcă e un vis...
Visul meu... Visul unui cenaclu care trăiește încă după 258 de distribuții... Visul unor inimi de români... Visul românesc ...Poate singurul...
Și ieri... Alămor... Ce minunat concert...
Mă durea inima. Eram frânt, ieri seară după concert. Am
venit acasă și am adormit imediat. Somn profund și lin. Vedeam oamenii de la
concert, minunații săteni din Alămor, calmi, blânzi, descătușați de limite și
plini de exuberanță națională. Parcă mă și uitam pe calendarul de pe perete,
întrebându-mă retoric dacă mai e așa ceva posibil în veacul 21...
Mă durea inima în somn... o, de ce nu e toată țara așa, ca
la Alămor? De ce s-au urâțit românii? De ce s-au obișnuit să trăiască atât de
pasivi, fără Maica Domnului și fără patriotism? De ce nu se ridică din amăgire?
De ce nu renunță la patimi? De ce? De ce? De ce?
Inima... Inima cea săracă... Durea... Cu dor mare... De cer,
de neam, de tot ce ar putea fi frumos... Inima mea... Am adormit... Ce mai
puteam oare visa?
