ERNEA, VISUL NOSTRU CEL FRUMOS!

   Mergeam spre Ernea cu multe nostalgii, dar cel mai frumos era prezentul. Insistența constructivă a Părintelui Marius, preot bun și hotărât, m-a făcut să readuc după aproape patru ani de zile cenaclul la Ernea. Și nu am avut ce regreta. A fost o zi a iubirii și a biruinței românismului.

   Mi-era dor de cenacliști. După Iași nu am prea vorbit cu ei. M-am retras în tot felul de griji binecuvântate și peste iubirea noastră s-a așternut liniștea. Dar iubirea de cenaclu era la locul ei. Neatinsă de nicio problemă, vie și triumfătoare...

La Ernea am fost realmente surprins că au venit sute și sute de oameni, mai ales că Părintele Marius îmi spunea: ”Mă bazez pe vreo 55 de familii. Restul sunt romi, mă rog, persoane neimplicate...”  Mulți erau din Dumbrăveni și alte localități învecinate...
Primul pe care îl îmbrățișez este Romică. Îi simt căldură sufletească și mă luminează zâmbetul său.. Îl caut cu privirea pe Nelu Ivan. Mi-e dor de el. La început nu îl văd, apoi îl regăsesc în Sfântul Altar... Cu dânsul mă simt împlinit și am mare curaj să merg mai departe. Mai ales că suntem două firi sensibile și pasionate de cântec... Nebunia noastră, iubirea noastră, cântecul... 

Iată-l și pe Părintele Alexandru. Vali și Ștefan, marii absenți de la Iași... dar tot din pricini binecuvântate... Suntem gata de atac... Ultimile retușuri tehnice. Probe de microfon în pripă... Hai să începem... Și Andreea rostește lin rugăciunea...

Concertul a fost frumos. Poate neașteptat de frumos. Am regăsit sufletul Ardealului. Două . ore de emoție colectivă. Au cântat cu toții, și noi, și publicul, ca și cum nu ar fi fost nici o scenă. Îi priveam pe oameni și mă lăsam dus de gânduri îngerești... O bunicuță, să fi avut peste 80 de ani, îmi spune la sfârșit: ”Vă mulțumesc. A fost fain... Așa ceva nu am simțit niciodată... 

Ne așezăm cu Nelu Ivan într-o strană. Romică și părintele Alexandru cântă la microfon încă o oră după concert, în timp ce lumea se perinda la Icoană, iar noi îi susținem... Parcă suntem doi bătrâni frumoși din timpuri ancestrale. Nelu Ivan cere un microfon și își dublează colegii. Este o scenă unică. Parcă atâta emoție nu am mai simțit de mult... iar afară e soare... Și sute de oameni vin să ne strângă mâinile... Și Părintele Marius se simte împlinit... Își vede enoriașii plecând fericiți la casele lor... Și noi și ei ne simțim stăpâni în România. Mesajul cântecelor noastre a fost pe deplin înțeles...

CENACLUL LUMINĂ LINĂ LUCRAREA LUI DUMNEZEU

Aṣteptând veṣti despre concertul susţinut de Cenaclul Lumină Lină la Ernea, ne amintim de atmosfera caldă ṣi primitoare din această localitate minunată, de aceṣti oameni deosebiţi, mărturii vii de credinţă ortodoxă ṣi de patriotism. Manifestări suave ale dragostei pentru Dumnezeu ṣi Maica Domnului. Preoţi dedicaţi, adevarate făclii ale credinţei străbune. Un public deosebit, cald, aplauze multe, dar ȋn special oamenii care se bucură participând cu vocile lor la concertele cenaclului. Suntem surprinṣi,

suntem minunat surprinṣi de cum se trăieṣe cu adevărat româneṣte alături de Cenaclul Lumină Lină.

“E atât de frumos să trăieṣti bucuria de a fi surprins de lucrarea iubirii lui Dumnezeu ṣi să ai ṣansa de a experimenta prezenţa ta ȋntr-o  lucrare pe care nu ai gândit-o ṣi nici nu ai gândit vreodată că s-ar potrivi fiinţei tale smerite.” Ne scrie atât de frumos părintele Gheorghe Colţea ȋn lucrarea sfinţiei sale “Cuvioṣii pustnici din Bucegi”. Recitind cartea părintelui Colţea, care respectă ṣi apreciază Cenaclul Lumină Lină creat ṣi condus de părintele Cătălin Dumitrean, ne duce gândul la membrii săi smeriţi, gata de jertfă mereu pe drumurile tării; putem astfel să facem o

paralelă ȋntre misiunea specială pe care o fac aleṣii lui Dumnezeu, fiecare ȋn felul său, pentru binele nostru al tuturor ṣi al generaţiilor viitoare; ṣtiind dragostea ṣi respectul dintre cei doi preoţi atât de iubiţi de noi Sibienii ṣi de toţi prietenii cenaclului. Toate sunt cunoscute de Dumnezeu, rânduite de Dumnezeu, alese de Dumnezeu ṣi binevoite de El. Cât de frumos Doamne, cât adevăr, ce măreţie! Să ai ṣansa de a descoperi Sfinţi! Mari Sfinţi, care sunt ocrotitorii neamului nostru românesc. Dar ṣi să bucuri mulţimi de oameni care se umplu de Duhul Sfânt cântând pricesne ȋnchinate Maicii Domnului, ṣi eroilor neamului nostru românesc. Ei ṣtiu că smerenia e rodul ȋnţelepciunii, nu pretind a fi specialiṣti, ȋṣi recunosc limitele, câţi dintre membrii cenaclului Lumină Lină, au visat măcar, acum câţiva ani să participe la o lucrare de asemenea amploare?

Răpunsul ȋl primim tot ȋn cartea părintelui Colţea:” E cu totul surprinzător pentru un om să constate că e prins ȋntr-o horă la care nu s-a gândit, pentru care nu s-a pregătit special ṣi pe care nu a comandat-o, dar pe care vede că o  poate juca cu pricepere ṣi chiar cu măiestrie.” Aṣa este, nu? Voi ce ziceţi prieteni? Trimiteţi e-mail părerea dumneavoastră pe adresa părintelui Cătălin.

 Cuvintele noastre sunt prea puţine ṣi sărace pentru a reda, cu câtă iubire de Dumnezeu se ȋncarcă oamenii care au ṣansa să le fie aproape, să-i ajute după puteri, sau pur ṣi simplu să-i asculte atât pe părintele Cătălin, cât ṣi pe părintele Gheorghe Colţea.

CUM POȚI SĂ PIERZI IUBIREA DIN IUBIRE...

Iisus iubea, dar nu a fost suficient. Era Dumnezeu, dar cine să priceapă aceasta... i s-au făcut reproșuri. El, îndrăgostitul a devenit criminal. Și vocile au început să se unească. Tot mai tari și amenințătoare. Strigau, că a trădat iubirea. Iar el iubea... Ei nu și nu... Cu argumente, cu fixul lor că nu se implică, că nu are dreptul să vorbească de iubire, de Dumnezeu,  de lege... Apoi, răstignirea... Și concluzia lor: Asta a căutat!...
Evreii se porniseră spre casă... Îl răstigniseră... Pășeau calmi, victorioși, siguri pe ei...   Explicau unii altora răstignirea... Era firesc să fie așa... Scăpaseră de iubire... De El... 
... 
Pe drumul de la Iași ploua... Și mi se părea că aș fi în Ierusalim... Mi-am adus aminte că în urmă cu două luni am urcat în avion spre Tel Aviv. Nimeni, în afara iubirii nu mai reușise să mă urce spre stele... Echivalent în sufletul meu cu moartea... Atunci nu ploua, dar eram și eu un nor... 
Și astfel a început poezie, ca o amintire a icoanei iubirii... icoană care nu se scoate niciodată din cămăruța mea...

PLOAIA
Va fi o zi, când timpul meu,
Izvor de dor căzut șiroaie,
Îți va vorbi de Dumnezeu,
Și-ți va lăsa în dar o ploaie.

Icoana mea, mă vei uita,
Sau poate vei simți că-i bine,
Să nu mai poți nicicând cânta,
Cum ai cântat cândva cu mine.

Și acolo pe altarul mic,
unde-ți spuneam cuvinte triste,
Vei mai simți, măcar un pic,
Sărutul meu de simțăminte.

Când mi-era frică de cei mulți,
De lumea ce-mi râdea în față,
Și tu puteai să mă asculți,
în nopți de chin și dimineață.

Și uite plouă, ce fior,
Mereu am fost și sunt o ploaie,
Și mă aduc ca pe un dor,
Și ești o ploaie fără ploaie.

Iar candela ce am uitat,
S-o sting când te-am lăsat în casă,
Ți-arată visul minunat,
Te face albă și frumoasă.

Acum întorci divinu-ți chip,
Dorești doar soare , nu povară,
Parcă ai fost urmă pe nisip,
Ploaia ți-a șters forma ușoară.

Plouă din sfinți, plouă întreg,
plouă cu mine, mor păcate,
Pe drumul lacrimii mai merg,
și ploaia ți-o aduc în toate.

Murind, mi-ar fi mult mai ușor,
Să cad cu picurii o droaie,
Și să înviez în propriu-ți dor,
Să fi și tu mereu o ploaie.


SLUJIRE

îmi caut chipul în fântână,
Apa de dor s-a tulburat,
Poate așa o să rămână,
Ochiul meu trist și îngândurat.

Îmi caut lacrima în stele,
Verdele în gri s-a transformat,
Și port pe oase altă piele,
Un duh stingher șî îndurerat.

Îmi văd cuvintele, potirul,
Mereu prea plin, s-a răsturnat,
Mi-am pus pe tâmple patrafirul,
Și jugul său așa curat.

Îmi las doar dragostea în vise,
Mereu așa s-a întâmplat,
Să ningă peste ea cu zise,
Și pentru ea sunt vinovat.

Îmi simt chemarea între îngeri,
Un crin iubesc, e adevărat,
Și nu mi-e teamă de înfrângeri,
Hristos, Hristos a Înviat!


MISTER

Nu pot așa cu două versuri,
Să spun tot ce-am adus din cer,
Nu întrețin alte demersuri,
Dar știu, iubirea e mister.

Nici Tu, Iisuse, nu poți veșnic,
Să tot explici, că ne iubești,
Cuvântul tău e efemeric,
Mister pe care-l dăruiești.

Te credem dus, în nori, departe,
Precum iubitul ce-a uitat,
Iubita să și-o ia în toate,
Și pare astfel vinovat.

Dar, numai Tu ști, ce e în Tine,
Cât pătimești, când pironim,
Iubirea pe al nostru sine,
Umplut de lut și de venin.

Așa că, ce mai port prin lacrimi,
N-aștept decât să-mi fie semn,
De răstignire și de patimi,
pe al meu dor, pe al meu lemn.

Și cei ce i-am iubit să ceară,
Să fiu dat legii, judecat,
Dar vai, iubirea nu o să moară,
Nici visul ei preaminunat.

IAȘUL A PRIMIT CU DRAGOSTE ARDEALUL! DOUĂ CONCERTE EXCEPȚIONALE!

   Eminescu, Eminescu-parcă se aude și acum, pe microbuzul  în care descresc kilometri întoarcerii noastre în Ardeal. Și pașii lui Eminescu, i-am simțit pe inima noastră, colindând Iașul și realizând că este atât de frumoasă și distinsă țara noastră... Da, Țara noastră... 
Câteva gânduri sincere, acum la final de turneu ieșean... Dar oare pe care să le aleg. Sunt multe mari și mărunte. Hai să încerc cu cele mai liniștitoare:
   Nu știu de ce mă obsedează surâsul curat al Părintelui Constantin Prodan. care ieri, la concertul 351 al istoriei Cenaclului Lumină Lină, aducea a mulțumire de sine și a demnitate de neam. Părintele Constantin cel care m-a îndemnat să mai scriu pe blog, să țin în priză acest fenomen spiritual și identitar care este cenaclul nostru. La fel, revăd parcă în vis felul cum Părintele Bogdan Țifrea, bunul meu coleg, intona din inimă piesele cenaclului, într-un spectacol care va rămâne memorabil pentru amintirea noastră. Oamenii care au fost la Sfântul Mina nu au avut ce regreta. Dimpotrivă, au plecat cu toții plini de elanuri spirituale și cu ochii umeziți de lacrimi. iar păstorii lor, așa cum v-am spus, i-am simțit împliniți...
Părintele Păduraru propusese cel dintâi revenirea noastră la Iași. Un preot strașnic și iubit de ieșeni. Fusesem puțin sceptic la început. Mă gândeam că poate este prematur să revenim la doar patru luni distanță de ultimul nostru concert. Mă gândeam că e o povară pentru organizatori, că și așa sunt destule greutăți materiale, iar cântecele noastre, deși adevărate, sunt totuși uneori foarte provocatoare. Însă m-am înșelat. Părinții ieșeni au făcut din deplasarea cenaclului la Iași o adevărată sărbătoare. Au fost impecabili de primitori. Și noi ne-am simțit minunat. Nici acum, deși scriu în microbuz, cu laptopul pe genunchi, în condiții de oboseală, nu știu cui să-i mulțumesc mai întâi, cui să-i cer iertare dacă cumva am greșit cu ceva, sau cum să le cer ca această prietenia a noastră să dureze cât mai mult timp. Căci, e clar, Maica Domnului s-a implicat în realizarea acestor evenimente, devenite de acum tradiție.

La primul concert am fost dezinvolți. La al doilea am confirmat faptul că am venit acasă la prieteni. Iar publicul din ambele zile a fost absolut superb. Ieșenii s-au autodepășit, dacă vreți să vă închipuiți, acești acești oameni minunați, cum au putut ei să cânte ore în șir,astăzi concertul a durat aproape trei ore, stând în picioare, fără să iasă unul afară din biserică, savurând în lacrimi sincere și entuziaste exprimările noastre. Da, a fost magnific, iar duhul patriotic prioritar. Oameni frumoși moldovenii, parcă printre puținii supraviețuitori ai demnității noastre naționale.

În rest, echipa cenaclului așa cum o cunoașteți. Nelu Ivan, Părintele Alexandru, Romică, Vlăduț, Andreea, Florin și un debut deosebit al Andrei Loloiu, soția colegului nostru de la orgă. Ea, împreună cu Andreea, au realizat un duet de excepție, o echipă care promite mult și de care cenaclul avea multă nevoie. Frumos și felicitări.
Venim spre casă. Plouă pe pasul Oituz. La Onești ne-au oprit câțiva prieteni dragi, familia Dragotă, ne-au ospătat și noi i-am răsplătit cu cântece. Plus promisiunea unor concerte la Onești, probabil în iulie când mai este ceva loc liber în calendarul cenaclului nostru...
Drumul pare lung la întoarcere. Romică întreține atmosfera pe microbuz. Oboseala pare mult mai suportabilă. Ar mai fi vreo cinci ore de drum. Ochii încearcă să se țină deschiși. Barieră lungă la Dumbrăveni... Stăm mai  mult de treizeci de minute... E mult trecut de miezul nopții... Mintea rupe ceva din frumosul amintirilor. a trecut parcă prea repede... Iar noi, mereu pe drum... Arde o lumină lină... În NOI!

ȘI UN POEM SCRIS ȘI CÂNTAT LA IAȘI

CÂNTEC PENTRU IAȘI


Pune-mi Doamne dor în traistă,
Și un drum oriîncotrova,
Fă-mă pasăre măiastră,
Când pornesc către Moldova.

Dă-mi splendori de lume veche,
Voievozi să-mi fie slova,
Și o taină nepereche,
Drumul meu către Moldova.

REFREN:
Iașule, cetate dragă,
Al unirii leagăn blând,
Cu  iubirea sa curată:
Te salută Ardealul blând!

Hai să întoarcem țara acasă,
Din străinătăți și vorba,
Să mai stăm cu toți la masă,
Să ne întoarcem în Moldova.

Basarabiei să-i ducem,
Dintre lacrimi, cerul, roua,
Frați să stăm pe aceeași cruce,
Că doar una e Moldova.

Ștefan, Ștefan domn cel Mare,
Asta să ne fie proba,
Că vrem România Mare
Drumul nostru spre Moldova!

CAIETELE POSTULUI: DIALOG CU DRACUL INVIDIEI!

 

Ulcerul sufletului e invidia- așa spunea Socrate în urmă cum peste două mii de ani, și mă între retoric dacă s-a mai schimbat între timp ceva pe planetă. Părintele Iosif Vatopedinul pe care l-am cunoscut din cărți ca și cum mi-ar fi fost un bunic, spunea că invidia este o buruiană ce trebuie îmblânzită și mă întreb atunci dacă nu cumva este o fiară cu dinți ruginoși și otrăviți.

Hai să luăm lucrurile însă metodic. Este Postul Mare și fiecare lupta cu buruiana lui. Eu cu a mea, Tu cu a ta. Voi cu a voastră. Invidia însă este o buruiană ciudată. Vezi că unuia îi merge bine, și atunci te apucă un dor de ducă, că ai porni spre casa lui să-i smulgi și acoperișul. Un duh șiret, fiți siguri că vine din Panteonul demonilor, probabil un drac responsabil cu propria muncă, se strecoară în inima ta și începe să te chinuie. Dialogul dracului cu omul invidios e cam acesta:

Dracul: - Ce faci, dormi? Tu nu vezi că ăluia sau ăleia îi merge bine?

Invidiosul: - Hai, lasă-mă că nu te cred!

Dracul: - Scoală frate(soro) și du-te de vezi. Adică, tu, un om bun, corect, care-ai muncit o viață întreagă să nu-ți fie nimic bine în viață? Tu chiar suporți toate nedreptățile? Dreptate și corectitudine nu mai e pe pământ. Hai du-te și fă ceva!

Invidiosul: - Nu prea știu ce să fac, dar ai dreptate. Trebuie să luăm măsuri, să-i distrugem pe cei fericiți. Să-i urmărim peste tot,să le furăm liniște, mulțumirea, demnitatea. Dreptate pentru mine!

Dracul: - Eu sunt părintele dreptății. Mereu le-am atras atenția oamenilor că suferă din cauza nedreptăților altora. Iisus ia- învățat iubirea. Eu îi învăț dreptatea.

Invidiosul: - Și cum reușești să fi eficient?

Dracul: Le vorbesc de demnitate. Granița între demnitate și dreptate oarbă e foarte subțire. Omul având mereu o părere bună despre sine, și mereu socotind că i se cuvine mai mult în viață, va pica ușor în plasa mea. Va crede mereu că tot ceea ce inteprinde, răzbunări, invidii, bârfe, judecăți, sunt acte justificate. În fapt, ele nu au nimic cu Iisus, cu teoria dragostei lui... Imposibila lui doctrină... Auzi, să iubești pe cel ce ți-a făcut rău... Pe cel ce te tracasează... Pe cel ce te judecă... Brrrr... Îmi vine acum să mă rostogolesc pe jos... De ciudă... Brrrrrr....

Invidiosul: - Și totuși lumea mai crede în El...

Dracul: - O perioadă. Dar sunt tot mai puțini creștini autentici. Unii iubesc doar ce au de iubit. Și sunt asemenea nouă, căci și noi dracii ne iubim între noi. Soțul o iubește pe soție. Copilul pe mamă și mise pare normal. Este echitate, adică dreptate. Că fiecare primește ceva în schimb. La fel cum facem și noi. Dar hai să-i punem să-i iubească pe vrăjmași... Ha,ha, ha, ha... Numai iubește unul... Teoretic toți sunt de acord cu Iisus, practic nici unul nu iubesc... Dacă dai, îți dă...  Acum însă avem altceva de făcut.

Invidiosul: - Ce anume?

Dracul:- Păi, hai să mergem pe la cei fericiți. Ieșim în  lume și-i calomniem. Îi urmărim, le  trimitem vești negre, le vorbim de răutatea altora. Le spunem că au fost judecați în public. Îi înjurăm în public. Le luăm liniștea și apoi vom fi noi fericiți. Să-i vezi atunci cum vor reacționa. Să te ții de fericire. O să-și dea toți arama pe față, că ei săracii de atâta doctrină nici nu știu că de fapt ne aparțin. Stau în genunchi și când se scoală le sună telefonul și primesc o veste proastă. Și asta îi enervează. La dracu, cu tot ce au citit în cărțile lor... Lasă toată doctrina deoparte și fug și ei după dreptate... Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha....

...

NOTA AUTORULUI SAU C A O CONCLUZIE:

Dialogul de mai sus este o ficțiune. Problema invidiei însă este mai mult decât o realitate, ea estetemplu al diavolului și poate fi greu vindecată. Pentru aceasta consultați un duhovnic și țineți postul cu hotărâre. Diavolul are totuși două slăbiciuni: mărturisirea păcatelor tale și nevoința ta.

”DOAR DUMNEZEU ȘTIE CE A FOST ÎN SUFLETUL MEU!”-dialog cu COSMIN RUS ȘI PĂRINTELE CĂTĂTLIN

- Părinte, acceptați câteva cuvinte și pentru blog. După aproape două săptămâni în care s-a scris foarte puțin, au fost emailuri de la cititori îngrijorați de soarta cenaclului. Dacă spuneți ”DA” pornim reportofonul și apoi transcriem pe blog?
- Da, blogul e opinia noastră și îl slujim ca atare.

-Deci, de ce tăcere?
- Nu e vorba de tăcere și nici de blazare. Obișnuiesc să scriu din ce în ce mai puțin. Poezie, articole, gânduri. Adică să le fac publice, că de scris mai scriu...
- Și totuși, de ce? Ne obișnuisem cu ceva texte și chiar spuneam, iată un om deschis dialogului, care știe să întrețină perspectiva unui organism misionar așa cum este Cenaclul Lumină Lină!
- Da, dar uneori dialogul devine monolog. Să nu vă închipuiți că eu scriu pentru aplauze, sau alte idealuri. Însă nici oamenii nu știu să răspundă la acest dialog. Bine, nu aceasta e problema, că nu avem dialog cu publicul, că reticența față de dialog pe blog e deja notorie. Dar nici nu o să mă întorc la FACEBOOK doar de dragul narcisismului. Narcisiști, sunt cei care, dacă scrii poezie mai sensibilă o iau personal. Au fost persoane care, deviate psihic, frustrate de nefericiri cotidiene, ce și-au zis: Părintele, e băiat bun, precis scrie numai pentru mine! Și de aici au luat-o pe ulei... Aveam acum câțiva ani persoane care zilnic se credeau încoronate de poezia mea. Și atunci mi-am zis, ori poezia mea trebuie să tacă, ori trebuie să fac abstracție de aceste comportamente.
- Interesant, chiar așa?  Se credeau luate în seamă de poezia dvs?
- Domnule Cosmin, dacă eu scriu ceva de dragoste, și dumneavoastră vă simțiți bine în versurile mele, nu înseamnă că v-am făcut o declarație: Declarația de dragoste se face doar în intimitate și față către față! Când spui cuiva: Te iubesc!- o spui direct, franc, nu prin versuri ocolitoare. Ori poezia mea e creștină și atât. Nu are nimic cu nimenea. Da sigur, că și eu dacă văd un film cu Florin Piersic mă pot crede Marga Barbu sau cum o chema pe femeia aceea din filmele cu haiducii... Aceasta însă nu mai e creștinism, ci patologie... de aici încep sms-uri disperate, emailuri proaste, în care lauzi, mustri, speri și strici liniștea poetului... S-au înmulțit patologiile datorită păcatelor...
- Acum, nu vreau să fiu părtinitor, dar mie mi se pare că tot ceea ce scrieți e de bun simț și cu măsură. Poeziile patriotice sunt chiar pline de suflet...
- Și eu cred că au sufletul lor. Cel puțin sunt sincer în ceea ce cred, dar unde dai și unde creapă. Eu vreau să scot lumea la luptă, să refacem România Mare, să alungăm străinii din proprietățile pe care și le-au însușit nedemn, și ce fac compatrioții mei? Visează la iubiri, își lingă rănile proprii lor păcate cu iluzii și nu fac nimic, da chiar nimic pentru obștea țării lor. Supraviețuiesc, merg la servici, adună bani, apoi îi strică pe nimicuri, și lasă țara să moară... Nu tu o asociație de luptă, nu tu o revoltă, nu tu o rugăciune pentru neam... Ba mai comentează și la cenaclul care nu mai el știe cum și-a dus dorurile și drumurile... Dar așa e românul câteodată... Are în el și spițe de cârcotași... Cred că sunt urmașii hunilor, gepizilor, avarilor, pecenegilor, slavilor, care au venit și și--au amestecat sângele cu noi... De aici s-au născut aceste progenituri care tot timpul văd numai sentimentalism peste tot. Habar nu au de patriotism, poate să fie aici, China, Europa, Ghana, pe astfel de persoane nu le interesează... Viața lor și atât... Sentimentele lor și atât... Ba unii mai se cred și hristici, când spun că sunt anti-patrioți... Adică, anti-mamă, anti- strămoși, anti-limbă etc... Acum ne amestecăm sângele cu arabii. Femeile noastre se fac musulmane și catolice, numai pentru un pumn de arginți. Lașitatea lor le-a dus în robia unor bărbați străini...
- Cenaclul însă merge mai departe. Mai puteți?
- Chiar mă credeți laș. Eu nu fug din propria mea misiune. Prefer să suport nebunii, dar să fac ceva pentru neamul meu. Cât credeți că mai trăiesc aici pe pământ? O sută de ani? Ce socoteală vi da eu la Dumnezeu, că nu mi-am legat viața decât de aceste nobile idealuri. Numai Dumnezeu șie ce a fost mereu în sufletul meu! Și într-o zi voi fi lângă El. dar măcar voi pleca știind că am lăsat ceva în urmă. Și nu doar fotografii...
- Mulțumim!
- Și eu, iar ca semn de lumină lină, vă ofer o poezie patriotică scrisă astăzi. Tâlcul ei îl las la latitudinea celor ce simt țara în suflet... 

NEAMULUI MEU

De ți se face sete, de vechiul tău popor,

Prin Apuseni o oră încearcă a petrece,

Lângă izvoare albe de lacrimi și de dor,

Acolo unde visul e când un foc, când rece.

Pe Horea într-o roată ai să-l găsești întreg,

Că oasele de vultur în moarte se adună,

Și numai liliecii între lumini se șterg,

Eroii poartă stâncă în mândra lor cunună.

Visați la Avram Iancu, la Țebea îl găsiți,

Cu două tunuri- suflet, ca aripe de înger,

Așteaptă semnul vostru, dăcă doriți să știți,

Ca lupta să o înceapă,să-și verse iarăși sânge.

Și pentru ce e lupta, mai întrebăți, vă rog?

Voi nu vedeți că țara și-a prăpădit și spinii,

Trufașei Europe, din cinic nenoroc,

I-a dat de-a gata totul, și ne conduc străinii.

Nu mai avem pădure, nici munte, nici un deal,

Acte falsificate, retrocedări de jale,

Și ungurul conduce în sfântul meu Ardeal,

Sunt legi antiromâne, principii imorale.

Un neamț își ține tronul, Moscheie dă la schimb,

Pentru un pumn de aur, precum se fac adopții,

Și crucea ne apasă și nu mai este timp,

Românitatea însăși stă sub povara roții.

Păcat, păcat de neamul ce nu mai are fi,

Eroi, creștini de frunte, biserici, lemn de poartă,

Și mâine va fi moarte, și cine poate ști,

Ce alt blestem mai vine, și ce ne mai așteaptă.

Pustiul, doar pustiul pe acest pământ viran,

Numita România,  e dusă în Siberii,

Bat clopotele morții, preludiul pământean,

Că am rămas în lanțuri și vin pe noi imperii.

De aceea când ți-e sete de neam, de Duhul bun,

În Apuseni ca-n templu de îngeri să te întorci,

Iubirea pentru țară e obicei străbun,

Și nu uita române, în lacrimi să te rogi.