marți, 18 septembrie 2018

Rugăciunea în gândirea Sfinţilor Părinţi


Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu se arată numai celor ce se roagă Lui, potrivit rugăciunii atottainice şi negrăite a Fiului către Tatăl (a se vedea capitolul XVII, de la Ioan). Rugăciunea, în gândirea Sfinţilor Părinţi, este vorbirea minţii cu Dumnezeu, hrană şi curăţire a minţii, zid sigur, portar al virtuţilor, omorâre a patimilor, întărire a sufletului, vedere a celor nevăzute, încredinţare a celor dorite, ipostas al celor nădăjduite, îndemn la virtuţi, vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie, rodul bucuriei şi al mulţumirii, alungarea întristării şi a descurajării, legătura gândurilor şi înţelegerea supremă a minţii, urcuşul minţii spre Dumnezeu şi lepădarea de toate pentru dobândirea a toate. Ea este cunoştinţă a lui Dumnezeu, pecetea şi bucuria lui Hristos, arvuna Duhului Sfânt, mişcare îngerească şi puterea celor netrupeşti, propovăduirea apostolilor, lucrarea credinţei şi încredinţarea inimii, nădejde de mântuire, securea care taie deznădejdea, dovedirea nădejdii, semn de curăţie şi simbol al sfinţeniei, baia curăţiei şi arătarea botezului, veselia sufletului şi semn al împăcării, raza soarelui minţii şi luceafăr al inimii, întărirea creştinismului, lucru al pustnicilor şi petrecerea sihaştrilor, arătarea împăcării cu Dumnezeu şi unirea omului cu Dumnezeu, puterea susţinătoare a lumii, maica lacrimilor şi totodată fiica lor, punte împotriva ispitelor, peretele din mijloc împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, veselia viitoare, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea darurilor, propăşirea nevăzută, descoperirea celor viitoare, judecata şi scaunul de judecată a lui Hristos, înainte de scaunul judecăţii viitoare. Rugăciunea constă în a-ţi împreuna cugetul cu evlavie, cu străpungerea inimii, cu mărturisirea păcatelor şi cu suspine nevăzute şi cu o dispoziţie nepătimaşă câştigată prin deprindere şi care răpeşte mintea prin dragoste desăvârşită spre înălţimea spirituală. Rugăciunea neîntreruptă constă în a avea mintea alipită de Dumnezeu, în a depinde şi a te încrede pururea în El. Când ai ajuns în vremea rugăciunii să nu-ţi mai tulbure mintea nimic din cele ale lumii, să ştii că te afli în hotarele nepătimirii, deoarece starea cea mai înaltă a rugăciunii este aceea în care mintea a ajuns în afară de trup şi de lume şi a devenit cu totul imaterială şi fără formă. Căci, cel ce se roagă nu trebuie să se oprească din urcuşul său, pentru că numai aşa mintea va putea urma Celui ce a străbătut cerurile pentru noi, lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Rugăciunea neîncetată este aceea care nu se isprăveşte din suflet niciodată. Ea nu se arată privitorilor în întinderea mâinilor sau în înfăţişarea trupului şi în sunetul limbii, ci se face cunoscută celor ce ştiu să înţeleagă, în meditaţia cugetării, în lucrarea minţii şi în pomenirea lui Dumnezeu cu umilinţă stăruitoare. Taina rugăciunii nu se săvârşeşte în vreme şi în loc hotărât, ci ea înseamnă mişcarea necontenită a minţii în jurul lui Dumnezeu, fapta ei stă în învârtirea sufletului în jurul lucrurilor dumnezeieşti, iar sfârşitul ei este lipirea cugetării de Dumnezeu şi înălţarea la un singur duh cu El. Sfântul Ioan Carpatinul spune că precum unirea cu focul face fierul cu neputinţă de pipăit, aşa rugăciunile dese fac mintea mai puternică în războiul împotriva vrăjmaşilor care se silesc cu toată puterea să ne insufle o anumită neplăcere pentru stăruirea în rugăciune, ştiind-o pe aceasta minţii apărătoare, iar lor vătămătoare. Din rugăciunea curată izvorăsc virtuţi ca: înţelegerea, blândeţea, dragostea, înfrânarea, ajutorul, care vin numai de la Dumnezeu, deodată cu mângâierea, iar frumuseţea dobândirii acestora stă în aceea că mintea are pururea o dorinţă nesăturată după întâlnirea cu Dumnezeu.