PĂRINTELE CĂTĂLIN. AMINTIRI DE SÂMBĂTĂ SEARA

Bunica avea ochii verzui-albăstrii. Serile de sâmbătă, de vară erau lungi. Noi, pe stradă, cu vorbe dulci de sfântă copilărie. Bunica la poartă. Una, două, trei vecine. Povesteau de gândurile lui Dumnezeu. Că lumea s-a stricat în rânduieli, că cei de la oraș poartă feșteli pe față și ghiuluri de aur la degete. Că ”drăguțul” de Dumnezeu abia ne mai rabdă.

-          -Ce secetă! – o aud zicând.M-aș mai duce să mai ud în grădină, că ne-a ajuns pedeapsa pe toți, dar e păcat acum seara.. Da, să nu mă prindă apusul cu găleata în mână, că mâine părintele intră în biserică și deja au tras clopotele de seară.

-         - Bunică dar e păcat să mai lucrezi seara?

-         - După șase da, nenea Lia Podului o tras de vecernie. Și e mare, mare păcat ca cineva să mai lucreze acum. Tu o să te faci preot, nu popă, așa că să ți la respect ce am zis eu. Că ție îți las moștenire cuvintele mele. Aici în curte tu vei fi bărbat, altfel o să vină răul. Uite pomii ăștia să nu îi tai niciodată... Și să nu lucri la sărbători...

-         - Da, sunt atâția care acum uite mai lucră. Nenea, ști matale care......

-         - Ăia nu sunt oameni isprăviți. Nu vin la biserică. Și numai rele au în viață. La acela ce zice, I-a murit și copilul. A tăiat lemne sâmbătă seara la oameni fără evlavie de liturghie... Dar, el tot așa o duce... Zice că popa să-și vadă de treaba lui. Dar nu popa ne ține din lucru. E păcat, orice faci sâmbătă seara...Și să m faci nici  nimic sâmbătă seara. Nici la boltă să nu mergi... Nu, nu... 

-          - Păi, așa niște bomboane...

-          -Să-ți fi luat până acum. Numai bețivii merg la cârciumă seara. Omul lui Dumnezeu stă la casa lui. La poartă să așteptăm...

-          -Ce așteptăm bunică?

-          -Duminica... Biserică...

-          Și ochii bunicii erau arși de soare. Și fața îi era caldă de îmi era drag să o mângâi. Curată, limpede și brăzdată de sudoare. Dar nu se plângea de nimic.  

DORINȚE DIN RAI

Mai doresc, îmi e dor, am o rugă fierbinte,

Să mă întorc într-o seară pe la poarta din sat,

Să mă așez ca un vis, pe o bancă, cuminte,

Să fiu doar un copil sau în înger curat.

Și bunica să stea, lângă mine, cu pace,

Să-mi vorbească de tot ce-a rămas de la sfinți,

Iar apoi, să o văd cum oftează și tace,

Cum sloboade din ochi, doua lacrimi fierbinți.

Și să-mi spună: Copile e timpul de rugă,

Să ne ducem la somn, dar întâi mulțumind,

Că cel Bun ne-a dat timp și de vis, și de trudă,

Cele sfinte în noi, să le avem săvârșind.

Iar eu, cum mă știu, să îi cer amânare,

Să  mai stăm cu vecinii, câte-o oră la porți,

Că-i atât de frumos și atâta splendoare,

Când cei vechi se întorc, din a turmelor sorți.

Și așa să încheiem încă o seară sfioasă,

Iar un clopot de cer, să ne bată în gând,

Vai, mi-atâta de dor, de o vară duioasă,

Când găsisem un rai și-un oftat pe pământ.