Moartea lui Costică Ștefănescu și lacrima alb-albastă de pe tricolor!

Să nu mi-o luați în nume de rău că scriu despre o moarte stupidă, și că aș putea sfida propriile regulamente ale despărțirii de fire. Nu! Dar moartea lui Costcă Ștefănescu nu este una deloc simplă. Și, poate că ea echivalează cu stingerea prematură a tot ce are valoros acest neam românesc. 

La vârsta de 8 ani m-am îndrăgostit teribil de Universitatea Craiova și de Costică Ștefănescu. Era echipa săracilor. Era campioana unei mari iubiri. Sătui de hoțiile Stelei și a lui Dinamo, lumea își găsise în sfârșit un adevăr simplu, echipa oltenilor din Craiova. Mi-aduc aminte că într-o vară, la Ocna Sibiului am văzut pe o tarabă mici fotografii plastifiate și înrămate frumos, reprezentând pe toți jucătorii Craiovei Maxima. Era și Balaci, și Crișan, Și Cămătaru, și Cârțu acolo... Și am ales să-mi cumpăr, cu puținii și ultimii bani din buzunar, o fotografie cu Costică Ștefănescu. Așadar, nici cu Balaci, nici cu Țicleanu, nici cu alții... Cu Costică Ștefănescu... De ce? Auzisem despre el că este un om serios, muncitor și onest. Că nu bea, că nu are vicii, că trăiește liniștit și e pașnic cu toată lumea. Și acest lucru m-a frapat...

De atunci au trecut ani și ani. Craiova Maxima o plângem în fiecare zi. A dispărut din răzbunarea nebună a celor ce au înjunghiat mereu fotbalul și neamul românesc. Și, ca și când acest lucru nu ar fi ajuns, de acum vom și mai singuri... S-a dus și Costică Ștefănescu. Dumnezeu să îl ierte pentru ce a greșit. El și numai El!

La moartea lui Costică Ștefănescu

S-a dus și el, ministrul apărării,

Îmbolnăvit de scepticism mortal,

Și greu i-a fost și rău îi este țării,

Când cei mai buni nu au nici căpatul de  mal.

Și boala l-a rănit cu viscerare,

N-am mai avut nici drept elemantar,

Să moară cum e simplu și cum moare,

Un om firesc, înveșmântat de har.

Și-acum pesemne ce va fi să fie,

Înmormântare tristă fără sens,

De parcă Dumnezeu nu vrea să știe,

Că-n lumea aceasta nu va fi consens.

Și unii vor pleca fără iubire,

Și alții se vor duce fără rost,

Înveninați de lacrmi și de fire,

Că n-au avut din cer un adopost.

Craiova o să plângă a mia oară,

Pe cel din urmă căpitan sublim,

Și rana lui în veci o să ne doară,

Că pierdem mai mereu fără să știm.

Plămânul s-a oprit în tulburare,

Căzând inert pe plin de caldarâm,

Și a plecat cu grabnică mirare,

Pe altă lume, pe un alt tărâm.

Și nu uitați, Costică Ștefănescu,

A fost un geniu fără de soroc,

Iar drama lui, e drama Eminescu,

Românul nici în moarte n-are loc. 

AR FI TREBUIT SĂ VINĂ PĂRINTELE ARSENIE BOCA

Măi, da alții de ce stau?

   Nu i-am văzut niciodată așa de tragici. Deși i-am știut plini de amar. Pentru că, mai mereu au fost necăjiți. Săraci, simplii și fără orizont. Aș  fi vrut ca acum să vină Părintele Arsenie Boca, singurul duhovnic ardelean care face rating pe siteurile ortodoxe și vânzare prin librării ca să spună sfinția sa ce ar trebui să facă acum poporul român. Mai ales că noi ceilalți creștini suntem atât de neputincioși, de nepăsători, de nebăgați în seamă.

  Am fost la Valea Șesii cu un grup de oameni entuziaști, dar numai Dumnezeu știe ce a fost în inima mea. Am avut sentimentul că sunt un misionar care vrea să spună ceva simplu oamenilor de acolo, ceva de genul că suntem prezenți și că Maica Domnului nu a uitat neamul românesc. Dar, a fost atâta și atâta de greu. Parcă mă temeam d epropria umbră, de propia acțiune, de multe. Mi-ar fi plăcut să merg cu un car până în țara moților, să nu am în traistă decât un colț de pâine și să dorm fericit pe un strejac de paie. Așa cum am dormit ani de zile în casa bunicilor din Sardul Albei Iulii. M-aș fi simțit un misionar mai autentic, mai puțin răsfățat de soartă și de viața de fiecare zi.

  Ce bun era acum lângă noi Părintele Arsenie Boca. Parcă-l văd cum ar fi spus căldiceilor: ”Măi, da alții de ce stau? Ce așteaptă masluri și liturghii ca să se ridice? Voi nu vedeți în ce stare a ajuns țara noastră? Voi nu vă uitați la faptul că străinii v-au luat juridic totul, munții, dealuri și vă îngroapă cimitirele în cianură de potasiu? Ce faceți? Știți de toate despre sfinți, dar nu faceți decât să stați ghemuiți prin biserici și să așteptați urâciunea pustiirii! Măi, voi sunteți lași, cu toată evlavia voastră...”

La întoarcere am simțit ceva straniu

   Da, așa e. De fiecare data sunt foarte ispitit când vreau să fac un lucru bun. La ducere și la întoarcere. Ba se întâmplă ceva, ba îmi pierd răbdarea, ba aud un cuv\nt mai greu, ba nu am discernământ, ba pun vina pe alții, ba dau ateníe la nimicuri, ba mă mai anunță câte un misionar

-coleg că nu mai poate merge mai departe, ba unii se simt prea mândrii și împliniți, ba mă mai ironizează câte cineva, sau îmi sugereză că ne lăudăm prea tare, că scriem prea multe pe blog, că ceea ce facem este inutil. Ispite, sipite, ispite... Și așa au fost mereu la românii în istorie. S-au simțit inutili, penibili tocmai atunci când făceau câte ceva, sau dornici să facă lucruri mai extraordinare. S-au supărat din orice nimic, s-u dezbinat pe te miri ce mici supărări, s-au crezut mai breji să facă lucruri “serioase”. Chit că n-au mai făcut pănă la urmă nimic. Și chiar mă întreb, ce au făcut în plus cei care au fost lângă noi, de când nu mai sunt lângă noi… ?

Ei bine, vedeți, tocmai de aceea , în primul rând mie îmi este teamă să mă opresc din acest drum patriotic. Dar, oare nu ne dăm seama că astăzi nu se mai face nimic pentur neam. Și așa e prea multă tăcere. Și, vai, nu că am face noi mare lucru. Nu, să nu ne mândrim. Noi doar cântăm. Dar ar fi și mai pustie viața când nu se va mai cânta deloc.

Totuși bine, despre cenaclu

Mi-e dor de moți. Mi-a fost bine cu colegii noștrii. Serioși și cuminți. Nu le-am cerut ceva în plus, dar e minunat că ei au vrut să fie acolo. În condițiile în care toți suntem secularizați, cu problem, cu interese personale firești. Și totuși, am fost la Valea Șesii. Cu comportament decent, specific unor oameni care știu ceea ce vor.

Părintele Gheorghe Alb, un moț viu și un preot authentic

  Parcă îl văd cum a intrat în locul în care prânzeam, o veche școală a moților. Ca un vârtej, entuziast și fericit că am ajuns  noi acolo. S-a așezat în fața mea, a rupt o bucată de pâine și a

încpeut să ne spună: Vedeți, sunt vreo 30 de familii pe care le păstoresc aici la Valea Șesii. Casele se întind pe 25 de kilometrii. Amărâți cu toții. Restul au plecat. Am fi fost mai mulți. Merg prin pădure ore în șir, ca să ajung la unii credincioși acasă. Mă duc pe jos, mașină nu am. Am încercat o data să conduc, dar am avut un grav accident. Am fost aruncat în Arieș, așa că am renunațat. Chiar dacă de acolo am ieșit fără o zgârietură. Și era iarnă... Voi faceți ceea ce nimeni nu a mai făcut pentru moți. Și, atâta nevoie este să le mai dăm o speranță."

L-am întrebat atunci pe părintele Gheorghe:

-Dar, ați scris și o carte despre rugăciune?

-Da, e nevoie de rugăciune multă. Începem o oră pe zi și ajungem la trei. Aducem mintea în inimă. Așa putem rezista contra tuturor ispitelor.

-Și, cum este să fi preot aici?

-Moții au fost depersonalizați. Săraci, și nimeni nu i-a întrebat ce să facă cu țara lor…

Am plecat capul în jos, parcă rușinat de nerușinea politicienilor de la București. M-am simțit neputincios. A urmat un concert viu și frumos în cuvinte. Am pus suflet cu toții, iar oamenii ne-au iubit. La sfârșit un moț a venit și ne-a spus: O de ați veni în fiecare lună ca să faceți așa ceva…!

PĂRINTELE CĂTĂLIN VĂ ROAGĂ SĂ NU UITAȚI:

ÎMPREUNĂ CU MOȚII ȘI CU ZÂMBETUL LOR TRAGIC

NU AM ÎNVINS!

-comunicat d e suflet pentru toți cei ce ați fost alături de cenaclu și în Cenaclul Lumină Lină-

Vă mulțumesc frumos pentru tot ceea ce ați făcut în Munții Apuseni!

Ați slujit neamului prin cuvânt, implicându-vă cu tot ceea ce ați avut în buna desfășurare a concertului de la Valea Șesii. Datoriile noastre rămân însă aceleași. Acum, voi cei ce ați fost acolo trebuie să vă mărturisiți poporului prin povestea a ceea ce ați văzut. Știu, există un ceas al biruinței și al mulțumirii de sine. Dar, eu sper să nu vă aparțină. Nu am învins! Doar am convins că se poate. Aștept pe rețelele voastre de socializare să nu mai dați likeuri la toate nimicurile naționale și internaționale și să vă văd cum povestiți altora(cei cu care vorbiți zilnic) ce ați văzut acolo și ce trebuie ca și ei să facă. Repet, altfel drumul nostru, nu va fi decât o dulce amintire și atât.

Părintele  Cătălin

Eu însumi am scris niște versuri. Le-am scris cu greu, pentru că nu mai am în ulitma vreme practica poeziei. Dar, am scris... Deci:

Țară de piatră

Pășesc peste pietre cu milă sfioasă,

Voiesc să am aripi și simplu să zbor,

Iar dreapta culege o floare frumoasă,

Și parcă strămoșii sosesc cu fior.

Acasă la mine, suspină izvorul,

 Iubirea și cerul cumplit pătimesc,

Când moții așteaptă pribegi viitorul,

Și nu au nici țară, nici vis omenesc.

O candelă arde și tace plăpândă,

Lumina lui Iancu nicicând nu s-a stins,

Iar lancea lui Horea mai strigă flămândă,

Poporul luminii nu este învins!

 Să știe străinii ce este  dreptatea,

Acești Apuseni nu sunt munți, ci sunt har,

Din ei vom culege cu jind demnitatea,

Ajunge cu plânsul smerit și amar.

Prea mult pătimiră și bunii și sfinți,

Iar alții furară din ce n-au avut,

Icoanele plâns-au pe tihna credinții,

Acum însă ceasul umil a trecut.

Deci, pune-ți chimirul și ia ușoară ,

Ridică-te frate române din greu,

E ceasul trezirii, e dorul de țară,

Acum către luptă te vrea Dumnezeu.

CENACLUL LUMINĂ LINĂ ÎN CONCERT LA VALEA ȘESII!

  

La Schitul Albac

   Of Doamne! Ce frumos a fost la Valea Șesii, locul în care parcă s-au spălat toate păcatele noastre și ale neamului românesc.  Aud și acum cum au cântat moții: Doamne dă-i tărie unei mâini să scrie/Biblia latinului ardeal/ sau incredibilul Trăiască Duhului lui Iancu/ Trăiască moțul între moți/Câmpia Libertății spune/ că Avram Iancu suntem toți/...și parcă simt un fior fierbinte străbătându-mă din creștet și până în tălpile picioarelor.

Pătrundem în Mânstire Lupșa

  Cenaclul Lumină Lină, într-o distibuție de zile mari, după două zile de pelrinaj pe ruta Alba Iulia-Câmpeni-Abrud-Vidra  de Sus-Albac-Lupșa-Valea Șesii, a reușit cu un efort considerabil să reabiliteze în inima românilor cântecul patriotic și pricesnele de evlavie creștină. Iar moții ne-au primit cu dragoste. Pentru că, moții nu vor putea uita nicodată că datoria de a fi români presupune mărturisire permanentă a fiorului național.

Cu părintele Gheorghe Alb la Valea Șesii

Nu ne-am așteptat ca la Valea Șesii să vină sute  de români. Dar au venit cei ce trebuiau să fie lângă noi. Oameni de toate vârstele, au primit cenaclul cu mult drag și au plecat de la concert fericiți.Ei, moții, ne-au demonstrat că românismul nu a murit. Ei, necăjiții de la Valea Șesii ne-au predicat prin lacrimi demnitatea națională și evlavia față de Maica Domnului.

După ce am trăit Sfânta Liturghie la Mânăstirea Albac, am poposit în pelerinaj și la Mânăstirea Lupșa într-un decor de poveste. Brazi, ziduri de piatră frumoase și peste toate, am întâlnit chipurile plăpânde ale monahilor care deschid cu rugăciunea lor cerul. Pe la ora 13.30 am ajuns la Valea Șesii. Corturile erau deja pregătite de gazde pentru concertul în aer liber. Părintele Gheorghe Alb ne-a primit cu masa și cu un deosebit cuvânt de învățătură, în care a evidențiat nevoia de rugăciune.

La ora 16 a început concertul propriu-zis cu cântecul O Măicuță Sfântă-interpretat de Nelu Ivan.

Cenaclul și moții

Apoi am dat startul cântecelor patriotice. Lumea a prins repede putere, chiar mai repede decât ne așteptam și spectacolul nu a mai fost doar un spectacol, ci o revărsare la unison, public-interpreți, de splendoare națională și evlavie ortodoxă. Cu Icoana Maicii Domnului Îndrumătoarea lângî noi, am reușit să facem credibilîă ideea că de la icoană și numai de acolo trebuie reînceput patriotismul în România. Am plâns pe moți, am protestat împotriva tuturor celor ce au furat averea națională și am promis că nu vom uita nicicând datoriile noastre de români și de creștin. Frumoasă revenirea fetelor în cenaclu: Cristina cu un recital și Grupul Vocal cu un purpuriu cald și plin de candoare. Minunate au foat Cassiana și Ana, dar și Nelu Ivan, Dan Podoleanu, Cristian și Ileana Țopea, Andrei Lazăr, Nelu Domnaru, Mihai Doda, împreună cu

Cenaclul și puritate copiilor săi

grupul consistent de prieteni care ne-au însoțit în acest pelerinaj.

La această oră ne întoarcem spre casă. Soarele a asfințit de mult dar aminitirile noastre, sunt atîât de puternice, încât parcă simt că orice am spune nu le putem transmite pe deplin. Nu știu             ce veți spune dumneavoastră, citind astfel de rânduri. Poate ne veți înțelege sau poate nu. Poate ne veți iubi sau poate ne veți ignora. Dar, noi asta știm, asta credem, asta am trăit și așa semnăm:

Cenaclul Lumină Lină din România

Fetele au revenit în cenaclu împreună cu iubirea de Maica Domnului

A ÎNCEPUT PELERINAJUL CENACLULUI LUMINĂ LINĂ ÎN APUSENI!

O ZI SPECIALĂ DE EMOȚIE ȘI PLINĂTATE ISTORICĂ!

Suntem în pelerinaj. În inima Apusenilor. Noi și istoria. Alături de Bunul Dumnezeu. Suntem o echipă frumoasă, suntem așa cum am visat mereu ca să fim. O echipă de oameni exuberanți și plini de bună credință. La ora 12 am plecat din Sibiu și iată ce a urmat. Voi, aveți acum imaginea noastră, iar noi suntem cu inima la voi. Așteptăm reacțile voastre de suflet.
Deci:

ORA 13.3O PRIMUL POPAS ÎN CETATEA MARII UNIRI!

DIN ALBA IULIA VĂ PRIVIM CU DRAG DE ȚARĂ ȘI DE STRĂMOȘI!

UN ALT MOMENT ISTORIC: POPAS LA CASA NATALĂ A LUI AVRAM IANCU DIN VIDRA DE SUS

CRISTIAN CÂNTĂ CHIAR DIN FLUIERUL LUI AVRAM IANCU!!!

CONCERT SPONTAN OFERIT DE CENACLU LA VIDRA DE SUS ÎN CASA CRĂIȘORULUI!

TRĂIASCĂ DUHUL LUI IANCU!

CÂNTEC FRUMOS DIN ALBACUL LUI HOREA!

BUNĂ SEARA! SUNT PĂRINTELE CĂTĂLIN!

CE A FĂCUT MĂICUȚA LA SFÂRȘIRE...  

  S-a pregătit frumos de moarte... Și-a spus rugăciunile pe Dealul Măslinilor și s-a înapoiat tăcută la casa sa. Mereu și mereu tăcută. Fără gânduri, fără complexe, fără frustrări de viață. Pășea liniștită pe cale și măslinii începură să plângă. Cei mai înalți se plecau cu umilință în fața ei, așa cum face un valet sârguincios la apariția stăpânului său. Măicuța îi vedea și zâmbea. Căci, niciodată nu își pierduse zâmbetul.

   Iubiții mei

  Aș fi vrut să fiu acolo. În odaia sa plină de mireasmă de busuioc. Să văd cum își pregătește cu pace patul pentru ultimele răsuflări. Căci, după cum ne mărturisește tradiția singură le-a făcut pe toate. Apoi, s-a așezat în pat, a ascultat laudele apostolilor, ce veniseră să o vadă, și și-a dat duhul... Cel mai blând și cu putință sfârșit creștinesc. Fără durere neînfruntat în pace..

  Așa a fost la Adormirea Maicii Domnului... 

AM PACE... SEMĂN CU CENACLUL

   Am o seară de pace. Ceva putred a plecat din inima mea. E ca și cum ți-ai fi pierdut inima și cineva ți-ar fi liăit-o la loc. Și acum, în covaleșcență, ca după o lungă operație pe cord, redescoper frumusețea clipei. Da, am început să trăiesc mai bine fiecare clipă. Să mă bucur de orice. Să cred mai mult în simplitate. Să mă împac cu ideia că nu totul e pierdut, că nu sunt înger, că nu pot face din oameni îngeri...
   Cenaclul meu trăiește la rândul său liniștit. Trăiește. L-am văzut pe Ștefan pe bicicletă pe când se întorcea cu sufletul împăcat de la repetiție, apoi pe cei care mai rămăseseră la biserică ca să mai facă o rugăciune, și m-am bucurat că trăim. Liniștiți, sfioși, frumoși... 
  Nu mai avem furtunile de altădatădată, dilemele, întrebările. Nu mai visăm cu ochii deschiși concerte extraordinare, mulțimi de oameni care să vină spre noi, folkiști geniali care să  dedice gratis misiunii, fără a cere nimic la schimb... Avem doar oameni... Oameni pur și simplu. Niște băieți cu bune intenții, niște fețe cu dorul lor de a spune ceva, niște domni, niște doamne... Oameni, cu mici slăbicuni, dar cu prezență. Căci, oricât d emultă filozofie am face, prezența e totul... Restul, chiar că nu mai contează...

SUNTEM FERICIȚII ANONIMI!

Așa arată pământul românesc la Velea Șesii

  Mergem la Roșia Monatana. Mai exact la Valea Șesii. Cu concert, cu misiune, cu icoană, cu sufletul greu și trist... La părintele Gheroghe Alb. Și, în afară de știrea de pe acest blog nimeni nu scrie nimic de venirea noastră. Niciun ziar din România nu știe de noi. Niciun post de radio nu ne îndeamnă la progres. Suntem anonimi. Adică, exact ceea ce vrea Maica Domnului. Iluștrii anonimi ai condiției românești.
Și, dacă ar scrie, ce ar putea să scrie de noi. De mine, de Dan, de Nelu, de Ștefan, de toți... Că suntem geniali? Nu suntem!... Suntem oameni entuziaști, suflete culegătoare de puțin frumos, pe care ne tot grăbim de trei ani și ceva să-l vărsăm în lada cu zestre a poporului român.
Dacă am fi avut bani, am fi fost mereu alogiați. Însă, cu ipocrizie. Pentru că, oamenii cu bani sunt lăudați din interes. Așa nu avem bani, nu avem presă, ci doar un dorit anonimat.
Mai știți că nici măcar un microbuz nu am primit de atâta timp. De la cine? Ce semnificăm noi, ca cineva să vină și să spună: Luați măi și voi o mașină să faceți misiune orotodoxă și românească! Voi, ăștia, cum vă numiți?...A, Cenaclul Lumină Lină... Da, parcă am mai auzit...