Părintele Liviu Brânzaș, omul care mi-a schimbat viața”

  Părintele Nicolae Brânzaș, cu aproape 17 ani de temniță comunistă, mi-a apărut pentru prima dată  în față în mica ”Piață a Universității” din Cluj, locul unde între aprilie și iunie 1990 am fost nelipsit la toate  manifestațiile anticomuniste, similare cu cele din București. A venit între noi ca un ”lord”, îmbrăcat într-un costum negru și s-a prezentat simplu: ”Preotul ortodox, Liviu Brânzaș, fost deținut politic!” De atunci l-am iubit, l-am urmat și l-am respectat. 

   Ca să fi anticomunist în vremuri de libertate era foarte greu, chit că marea majoritate a colegilor mei de la teologie, pe atunci, nu îmbrățișau demersul nostru stradal, acela de a face mitinguri și de a fi implicat în ceea ce spuneau ei ca fiind”politică”... Fiecare visa parohii, trai liniștit, familii așezate și o ”datorie”împlinită la normă, adică la ceea ce se credea fi suficient pentru supraviețuirea unei comunități creștine.... Numai un zburdalnic ca mine putea sta de dimineață până seara pe stradă, în Piața Libertății din Cluj încercând să tragă cu cu urechea la discuțiile ”veteranilor” antistaliniști, sau să convingă trecătorii că este o mare eroare să readucem neo-comunismul la putere. De aceea cred că Părintele Liviu s-a apropiat foarte mult de mine. Și mi-a fost atât de aproape până la mutarea sa la ceruri.

Era un sfânt la bunului simț și al cumpătării. Te privea adânc și nu puteai să rămâi nepăsător la tot ceea ce îți spunea. Practica postul, rugăciunea și se comporta ascetic în orice situație se afla.Vorbeam aproape zilnic. Îmi explica că naționalismul, pe care el învățase de la alți mari martiri ai neamului, printre care preotul Vasile Lucaciu, este de fapt destin dumnezeiesc, chiar dacă puterile masonice care conduc lumea astăzi ne-au

propovăduit o altă religie, una a comodității, a magazinelor pline prin care să ne satisfacem patimile, a preocupărilor egoiste doar față de sănătatea noastră, a relaxării în concedii exotice, a spălării pe creier cu doctrine ”energetice” ale unor false spiritualități etc. Mi-atrăgea atenția că ”puterile întunericului” și-au reorganizat lupta, că astăzi diavolul se teme să îi mai martirizeze pe creștini, dar îi este suficient să-i dea omului preocupări de sănătate, de ceea ce mănâncă, de ceea ce consumă și să îi inducă în minte ideea că este stresat datorită implicărilor sale sociale. Adică să-l determine să devină o legumă și să lase ”altora” problemele serioase ale religiei, ale politicii, ale societății.

Mi-a povestit că în mină la Cavnic, împreună cu mii de deținuți politici,într-o zi de Paște a simțit cum Iisus Hristos a trimis lumina  cerească direct din Împărăția Sa, așa cum numai la Ierusalim se întâmplă an de an în Sâmbăta Mare. Era semnul că Hristos nu i-a uitat pe deținuți, adică pe cei ce regimul satanic al bolșevismului i-a scos la muncă tocmai într-o zi așa de sfântă. Și mi-a ,mai mărturisit că pe tot timpul preoției a fost printre singurii preoți care a făcut religie cu copiii. Unde? În curtea bisericii în vacanțe sau sâmbătă de sâmbătă. Fără a se teme de regim, fără a se opri din mărturisire și plin de iubire față de Maica Domnului. 

l-am revăzut recent pe Părintele Liviu în câteva fotografii de arhivă. Împreună cu Părintele Necarie de la Sâmbăta, nimeni altul decât Nicolae Ciolacu, fostul partizan sau ”haiduc al Bucovinei”. Erau acolo între fotografii și dânsul, la Athos, împreună câțiva camarazi tineri ai generației mele. În vremea aceea și ne întâlneam sâmbătă de sâmbătă în poienile munților rugându-ne, organizându-ne și dorind a face ceva concret pentru a readuce patriotismul și ortodoxia în inima românilor.  Aceasta a fost de fapt tinerețea noastră. S.R.I-ul lui Măgureanu ne-a luat urma și ne-e prigonit timp de mai mulți ani pas cu pas. Până când a reușit să ne risipească ultima speranță de mai bine. Apoi, fiecare ne-am apucat să facem ceva. testamentul Părintelui Liviu ne suna mereu în inimă: ”Nu stați” Pregătiți-vă să suferiți, dar faceți ceva pentru acest neam”
Părintele Cătălin